Desvoltarea istorică a României

Desvoltarea istorică a României de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1881

Românii din Ungaria, Transilvania și Bucovina→

Articolul a fost publicat în Timpul (VI), 22- 23 Mai 1881.

A generaliza o aserțiune susținută numai în parte e o sofismă din cele mai comune. E adevărat că sofismele sunt atât de dese în gazete încât mai nu merită ca cineva să releveze erorile, parte intenționate, parte neintenționate, cîte obvin în ele. Un cod al șiretlicului gazetăresc, al apucăturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru înțelegerea fiecărui ar merita în adevăr acel nume pe care călugării'l dădeau în evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.
În unul din numerele trecute vorbisem de schimbările din Bulgaria și găsisem că manifestul tânărului principe de Battenberg avea, abstracție făcând de orice alte motive, un sâmbure sănătos.
În adevăr, orice stat are nevoie de o seamă de condiții indispensabile pentru ca să poată exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari și-au avut în curs de sute de ani obiceile lor juridice și administrative lucrul merge de la sine. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic. E un adevăr acesta, atât de general, aplicabil tuturor formațiunilor de stat, încât se va vedea că statele în care există și mai multă justiție și mai multă libertate cetățenească sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, tine loc legilor scrise, unde acea datină nici a fost codificată vreodinioară. Cu totul altfel în Bulgaria. Lipsită din veacul al XIV-lea de o autonomie oricât de restrânsă, trecută prin focul și sabia cuceritorilor osmani, dreptul public și cel privat, tradiție și datina au fost îngropate sub ruinele Cetății de Spini, împreună cu dinastia șismanizilor din Bdyn, încât mișcarea de emancipare a popoarelor orientale i-au găsit egalizați de sabia păgână, care tăiase orice cap răsărea deasupra puțin înțelegătoarei mulțimi.
Problema a fost și este cu totul alta decât în România, ale cărei părți constitutive aveau trecutul și tradițiile lor stabilite de la începutul secolului al XIII [- lea] și până la 1700. Alte condiții de existență ca stat are deci a propune Alexandru Bulgariei sale ca să existe în mod normal; altele cu totul [î]și imagina Epureanu pentru România. Epureanu era liberal și liberal sincer. Admirator și cunoscător al instituțiilor liberale engleze el recunoscuse adevărul că garanția duratei și trainicei dezvoltări a unui stat cu instituțiile lui cu tot e împăcarea formelor tradiționale de existență cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea nouă. Astfel stejarul, oricât de mic ar fi la început, un vlăstar răsărit din pământ , are același caracter, aceeași formă ca uriașul secular care a dat naștere unui codru de stejari, care a asimilat cu esența [sa] și a absorbit în formele sale pături din ce în ce mai adânci ale suprafeței pământului .
A imputa lui Epureanu c-ar fi propus loviri de stat sau feudalism este neadevărat pe de o parte, absurd pe de alta față c-un om care a fost prezident de Consiliu într-un cabinet din care făcea parte și d. Ioan Brătianu. Dar fiindcă Constituția se numește pact între țară și dinastie, dacă ilustrul Carada, improvizat în tribun al poporului, pretindea că opera unei singure nopți de insomnie, copiată de pe texte străine, cuprinde condițiile ce țara le pune dinastiei, dinastia, având înainte-i un viitor de sute de ani, avea din parte și dreptul să pună asemenea condiții bine cumpănite, pentru ca din acordarea reciprocă a condițiilor să rezulte legea fundamentală a statului. Aceasta nu s-a făcut și nici nu se mai poate face. Deci numai în marginele Constituției actuale se pot crea acele legi organice cari să asigure autoritatea Coroanei pe de-o parte, pe de alta dezvoltarea morală și economică a ceea ce noi numim elementul istoric, autohton, al țării față cu păturile neistorice ale unei recente și din ce în ce mai mari imigrațiuni . Daca în adevăr țara n-ar fi compusă decât din acei eleganți picpocheți înmănușați, scoși ca din cutie, cari formează elita partidului roșu, din acei oameni cu patru clase primare și exigențe aristocratice, din gheșeftari, nagaica eventuală a unui Ehrenrot român ar avea efecte moralizatoare. Dar, contrariu aserțiunii d-lui Dimitrie Brătianu, țara consistă în cea mai mare parte din oameni cinstiți, cari n-au nevoie decât ca munca adevărată și rezultatele ei să fie asigurate prin o administrație onestă și prin o justiție nepărtinitoare, oameni ce ar trebui sustrași de sub sistemul de corupție electorală și administrativă a partidului roșu.
Generalizarea celor zise de noi despre Bulgaria asupra României e deci o sofismă a foii oficioase, pe care o respingem.
Al doilea cap de acuzație pe care ni-l face „Românul“ e aserțiunea noastră că soluțiunea cestiunii Dunării nu poate fi favorabilă decât sau vederilor Austriei, sau celor ale Rusiei.
După sincerii reacționari întrupați cu sincerii liberali, cestiunea Dunării cu nici un preț nu se poate rezolva decât dându-se totul sau Austriei sau Rusiei („Românul“ de la 20 mai).
Favorabilă vederilor, zicem noi.
Dându-se totul, zice „Românul“.
Deosebirea e mare. Admițând că înlăturarea oricării rivalități între aceste două puteri pe malurile Dunării de Jos ar fi soluțiunea cea mai favorabilă țării, deci nedându-se nimic nici unuia nici altuia, totuși soluțiunea aceasta ar fi favorabilă, vederilor aceluia dintre puternicii vecini care nu are interese comerciale pe Dunăre.
Dar domnii de la „Românul“ sunt deprinși a da totul și nu-și pot esplica că ceea ce e defavorabil adversarului meu e favorabil vederilor mele, chiar daca n- aș avea un folos direct de acolo.