Reacțiunea (Eminescu)
| ←Învățământul democratic | Reacțiunea de Mihai Eminescu Din Timpul - 1880 |
| Articolul a fost publicat fără titlu în Timpul (V), 22 Iulie 1880. |
Programul nostru zicea:
Teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăștiat pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservării naționale, așa de vioi și de puternic odată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastră.
De altă parte, dorințe de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realității.
Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidență. Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieții noastre economice, reducerea românului în țara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice și înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăților vecine din câteși patru unghiurile lumii să s-așeze la noi, prefacerea în fine a acestor elemente în elemente politice cari au umplut funcțiile statului și se strecoară în reprezentațiunea națională, toate acestea dovedesc că țara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigrațiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria și teoria de „om și om“.
Pe de altă parte dorința de progres și de libertate a introdus fraza goală în locul realității în mecanismul nostru politic.
Adecă — în Constituțiune, adaugă „Steaua României“.
Acest adaus este al ei, pentru a altera terenul discuției. Constituțiunea nu este un mecanism, ci un text de lege, bun dacă se aplică bine, rău dacă se aplică rău. Acest text nevinovat nu are deloc a-și imputa dacă sub masca lui se desfășură influența imorală, dacă în numele lui se înscriu în listele colegiului I și al II-lea alegători frauduloși, dacă tot în numele lui o societate de exploatare a pus mâna pe statul român, uzurpând numele de partid politic.
Dar nu este acesta sâmburul discuției cu „Steaua României“. Pentru ca discuția să nu devie o simplă ceartă de cuvinte, o logomahie, pentru ca să nu se ignoreze tocmai noțiunea fundamentală de care e vorba, ne întrebăm: ce e reacțiune?
O espresie împrumutată din mecanică, însemnând acțiunea negativă produsă prin una pozitivă. În politică însă cuvântul „reacțiune“ s-a întrebuințat întâi la 1789, ca sinonim al contrarevoluțiunii, al unei acțiuni contrare Revoluțiunii Franceze.
Cuvintele au înțelesul lor. Dacă acum le dăm un înțeles, acum un altul, nici o discuție nu e cu putință.
Așadar, care este accepțiunea — singura adevărată — a cuvântului, ca să nu se facă vorbă zadarnică?
O dată contraacțiune. În acest înțeles orice opoziție e o reacțiune și-n această ordine de idei opoziția făcută de „Steaua României“ până mai ieri, ori de „Presa“, e asemenea reacțiune.
Altădată însă reacțiunea înseamnă asemenea o contraacțiune, însă în senzul restabilirii unei stări de lucruri care a existat odată. Contele Chambord voiește regalitatea de drept divin precum ea a existat odată; ceea ce el voiește a avut odinioară trup, a fost concret. Centrul din Germania voiește restabilirea unor legi cari au existat odată și au fost desființate.
Acest soi de reacțiune ni se impută nouă, și aceasta zicem că e o scornitură din partea organelor guvernamentale. Ceea ce voim noi: realitatea în locul frazelor, controlul real al actelor guvernului în locul simulacrului de control, responsabilitatea adevărată în locul ascunderii după clapiști iresponsabili — toate acestea ar fi un progres pe lângă ceea ce se întâmplă astăzi, nu o reacțiune.
Iată dar accepțiunea politică a cuvântului:
Tendența de a reintroduce o formă de guvernământ care-a existat odată: regalitatea de drept divin, imperiu ș.a.m.d.
Dar orice tendență de reformă, chiar aceea care răsare cu necesitate din relele actualității, nu poate fi numită reacție decât în senzul mecanic, nu în cel politic al cuvântului.
Dar la ce atâta discuție? Se-nțelege că „Steaua României“, până acuma în opoziție, trebuia să caute un pretext pentru trecerea nejustificată în rândul guvernamentalilor. Dacă pretextul ar fi cauza adevărată, atunci această trecere ar fi trebuit să se opereze încă de acum câțiva ani, căci totdeauna a existat acest partid, pretins deznădăjduit, al conservatorilor. Așadar nu existența partidului conservator e cauza adevărată că ni se caută acum nod în papură, ci alta. Pretinsa cauză nu este decât un pretext. Ceea ce am fi dorit însă e ca confrații de la „Steaua României“ să-și dea cel puțin silința de-a descoperi un pretext mai plauzibil decât cel inventat de genii de la „Românul“ sau de la „Telegraful“. Atâta-i tot. Ne făcusem iluzia că putem aștepta mai mult de la tineri la cari presupuneam mai multă iubire de adevăr.
Ați fost contra guvernului, sunteți acum pentru el.
Constatăm inconsecuența și ne mărginim la aceasta.
Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o țară în care un om cu patru clase primare și peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Națională, special într-ale drumului de fier și curând ministru de finanțe, într-o țară în care mucenicul Simeon e un om căruia nu i se poate imputa nimic, unde procurele false ca și falsele cărți de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, știință, caracter nu sunt nimic, tripotajul, pișicherlâcul și hatârul tot, în o asemenea țară omul e redus a constata istoricește ceea ce se-ntâmplă, a se indigna din când în când, a râde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.
Puține avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei.
Țara care, prin aplicarea instituțiilor ei, încurajază ignoranța, neconsecuența, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedește că e în descompunere deplină. Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n-a fost nicicând mai mare decât sub sistemul actual de guvernământ. Deși aceste imigrațiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuți și inteligență, al popoarelor învecinate, totuși acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene. Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferințe și amețit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naționalitate nehotărâtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare și emigrează Promotorul acestui americanism e partidul roșu, care are pretenția de-a se numi și național. Noi nu ne îndoim că și din acest aluat, în care Costineștii și Serurii joacă un rol atât de mare, se poate forma ceva; dar ceea ce se va forma nu va fi desigur nici popor românesc, nici stat românesc.
Din punct de vedere istoric, oricine se asociază cu roșii, dacă nu tradează pământul țării, tradează însă poporul țării. Mulți, nu contestăm, cei mai mulți poate o fac fără s-o știe; vai de aceia însă cari, având putință de-a vedea clar, o fac cu bună știință!
Înaintea negrei străinătăți care împânzește țara cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreșterea populației îndeplinește apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.
E deci … iubirea de adevăr din partea feluriților noștri adversari politici de-a nu mai vedea altă cauză de rele în țară decât reacțiunea.
Și cu toate acestea ar trebui să știe toți că dac-am fi închipuiți și dacă n-am ști bine că nu există nici putința unei adevărate reacțiuni în țară, am trebui să fim măguliți de acest epitet.
A readuce în țară acea repede creștere, începută în secolul al XIII-lea, în care poporul românesc făcea să dispară dinaintea puterii sale de viață triburile tatare și slave ce cutreierau pământul acesta, a readuce vulturescul avânt al Basarabilor, starea de bogăție din vremea lui Petru Rareș ori a lui Matei Basarab, a le putea readuce ar fi merit și, a fi reacționar ar fi identic cu a fi sporitor neamului și țării.
Dar nici putință nu există pentru un asemenea partid. Izvorul întăritor al istoriei naționale, iubirea de limbă, de datini și de popor sunt înlocuite la tinerime și ceilalți prin romane franțuzești și cântărețe pribege ale cafenelelor străinătății. Un aer bolnăvicios de corupție, de frivolitate, de câștig fără muncă a cuprins plebea noastră roșie și infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacție puternică, în senzul național și istoric al cuvântului, ar mai fi cu putință la noi în țară, ar însemna a se face jertfa unei deșerte iluzii.
Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de țară. Azi e constatat că, din momentul în care împărații au început a înlocui prin oameni noi pe senatorii Romei, în care tradițiile și cultul trecutului se întrupaseră, Roma a mers spre repede cădere. Cazul Romei nu numai că nu e izolat, dar nu suferă nici escepție măcar … !