Învățământul democratic

 

Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile și toate nenorocirile ți s-ar întâmpla încai sans phrase. Dacă ți se-ntâmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinșii amici îi va veni mâncărime de limbă și-ți va ținea la căpătâi un discurs cât toate zilele; dacă te lovește vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuților, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îți mai îngreuiează încă sarcina vieții. Nu a fost lipsit de isteție muritorul acela care, pentru întâia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci și răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferințe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe când ți le dă.

Astfel s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învățământul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenților de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roșie s-au închis peste nouă sute de școale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplânge ignoranța deplină a personalului didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu știu scrie corect și, cu toate acestea … d. Hăsdău, d. Vasile Boerescu, având a ținea discursurile funebre ale unui învățământ în asemenea condiții, a găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat.

Ba mai mult încă.

„Românul“ găsește că mari sunt progresele făcute în învățământul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învățământul, pe atunci privilegiul câtorva, astăzi este la dispozițiunea oricui în orașe și, în câtva, răspândit și în sate.

Se-nțelege. Școalele rurale înființate de bătrânul Grigore Ghica din Țara Românească erau pe atunci privilegiul câtorva.

Foaia „învățătorul satului“, care a început a ieși la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia și alții, foaie care se ocupă numai cu școala sătească și e mult mai bine scrisă decât gazetele de azi, se datorește epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira dacă cele dintâi școale românești, datorite Mariei Teresiei și lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspirațiuni a d-lui C.A. Rosetti și dacă ni s-ar spune că Șincai, Petru Maior și Lazăr a început cariera lor prin a fi ciraci la redacția „Românului“, asemenea d-lor Carada și Costinescu.

D. Hasdeu, în discursul făcut, cu ocazia distribuirii premielor, a împărțit cultura școlară a românilor în trei faze: teocratică, aristocratică și… democratică, din care aceasta din urmă se datorește în Moldova lui Asaki și Săulescu, în Țara Românească lui Lazăr și Heliade. O împărțire frumoasă, dar care spune prea puțin. Cumcă în mănăstiri se învăța mai mult ori mai puțină carte e prea adevărat, însă această cultură numită teocratică era totodată și … democratică. De vreme ce orice creștin, fără deosebire de rang, putea să învețe carte în mănăstiri de se făcea sau nu călugăr, școala nu era monopolul clerului. Cât despre cultura aristocratică, ea asemenea nu merită un nume atât de pompos. În toți timpii clasele mai avute au făcut abstracție de la școalele publice, preferând instrucția privată, ca una ce garantează creșterea mai bună a copiilor.

Noi nu ne vom sfii a zice că înaintea învățământului public și gratuit, accesibil pentru toți, nu exista în genere învățământ, iar acest învățământ public nu se datorește inițiativei românilor. Inițiativa s-a luat mai întâi dincolo de Carpați, mai cu seamă sub Maria Teresia și Iosif II. Lazăr însuși era un product al epocii iosefine, ca și profesorii pe cari Asaki i-a adus la școala din Socola. Avem înaintea noastră caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de țăran; care învăța la Socola în anul 1810. Din aceste se vede lămurit influența școalelor latinești ale Apusului.

Aceste caiete încep cu gramatica românească, apoi urmează retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblică, catehismul creștinesc, în fine istoria generală. Inițiativei Curții din Viena i se datorește așadar învățământul democratic atât dincolo de Carpați cât și dincoace, iar dacă „Românul“ dorește numaidecât o epocă de regenerare în care am intrat și de la care „mari sunt progresele făcute“, atunci nu citeze anul 1848, care n-are pentru școală nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru întemeiarea învățământului, și epoca lui Cuza Vodă, pentru înmulțirea școalelor, o înmulțire fără tranziție, făcută, din nenorocire, în detrimentul calității lor.

Ca principiu general cată să admitem că învățământul, pre cât a câștigat în estensiune, pe atât a pierdut în intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevărat, ca la acest popor care — când e vorba de cultură — cată să-l luăm ca întreg, nu există nici știință, nici literatură Cataloagele librarilor sunt pline de tipărituri făcute cu scopul lucrativ de-a le desface în școală, cărțile de știință sau literatură se tipăresc în vederea unui premiu academic, știința și literatura, câtă se face la noi, se face numai cu paguba de timp și bani a acelora ce se ocupă cu ea, dacă nu sunt oameni cu apucături destul de dibace de-a da operelor lor un relief pe care nu-l merită și de a le lăsa să fie plătite direct sau indirect din … bugetul statului.

Nu mai vorbim despre efectele sociale ale învățământului nostru. Ele sunt de-a dreptul dezastruoase. Arta atât de răspândită a înșirării negramaticale de vorbe pe hârtie deschide celui ce-o posedă toate căile de înaintare în viața publică, începând de la scriitorul sătesc și sfârșind cu consiliarii tronului. Astfel activitatea intelectuală a generației actuale pare a se mistui în singura direcție a câștigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenței morale pe cari le deschide atotputernicia demagogică, în socoteala însă și cu paguba poporului. O imensă plebe de aspiranți la funcțiuni, iată ce au scos la lumină învățământul democratic.