Portretul

Jump to navigation Jump to search
Portretul
de Octavian Goga


Țin minte clipa... Soarele de vară
Aluneca în tinda casei noastre,
Și luminându-i pacea solitară
În fâlfâirea umbrelor de seară,
Se alinta cu florile din glastre...

Era o jale blândă, o sfială
Trecea din pomi prin iarba din grădină,
O tremurată plângere-n surdină,
Un stins fior de dulce moleșală,
Când eu privind spre munții de departe
Stăteam în prag cu gând de pribegie...
În trista mea tăcere abătută
Se fărâma o lacrimă târzie
Și pricepeam că seara asta mută
Pe-o veșnicie, poate, ne desparte...

Atunci a fost... Un fulger... O-ntâmplare...
Că mai privind din nou o dat spre tindă,
Eu te-am zărit sub înnegrita grindă
Încremenit în vechea nemișcare,
Portret bătrân al celui de sub glie...
Curatele clipiri nemângâiate,
Primind o nouă-nfățișare vie,

Mă urmăreau din cadrul din perete...
Era atâta zâmbet și lumină
În fața ta de popă de la țară,
Că ochii tăi adânci mă-nfiorară,
Cu raza lor de înțelesuri plină.
Tu deslușeai, în mintea ta bătrână,
Ce flacără mă arde și mă mână
Spre visul tău ce mi l-ai prins în sânge...
Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă,
Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă,
În țara sfânt-a dorurilor tale...

Și biruit de-o nesfârșită jale
Părea că chipul s-a pornit a plânge,
Că buzele-ți frământ-o rugăminte,
Că-mi profețesc potopul care vine,
Și-n graiul lor, striga fără cuvinte,
Mă roagă tainic să te iau cu mine...

Te-am ascultat... În așteptarea crudă,
Tu ești tovarăș zbuciumelor mele,
În zile lungi și-n negre nopți de trudă,
În ceasurile viforelor grele,
Neîncetat tu mă privești în față
Și înțelegi că-n cântece rebele
Eu risipesc curata ta povață...
În jur de tine-aleargă-o lume nouă
Și trec și vin și se abat în pripă
Străine glasuri, gânduri neștiute,
Seninătatea feții tale mute,
Furând din plin cu mâinile-amândouă,
Ele-o despoaie-n fiecare clipă...

Azi îmi apari ca o străveche moaște,
Privirea mea abia te mai cunoaște.
Îmbătrânit tu mă măsori din ramă,
O umbră neagră-ți flutură pe frunte,
Și bine văd și bine-mi pot da seamă,
Că pletele-s mai albe, mai cărunte...

Ca un drumeț cu răsuflarea frântă,
Abia văzând o licărire-n zare,
Cum stau acum cu coatele pe masă,
Din ochii tăi mă fulger-o mustrare,
O rază nouă astăzi mă-nspăimântă:
Simt cum te ceri în sat la tine-acasă...