Poesii (1888-1894)/Singurĭ

 

 
Pe-acasă toțĭ s'aŭ risipit...
Noĭ tăinuițĭ în liniștit
   Umbriș de crîngurĭ,
Pe lună iată-ne 'n sfîrșit
   De-acuma sîngurĭ.

Odihna ce de mult o cat
Pe codriĭ negri s'a lăsat;
   Doar crengĭ uscate
Sě frîng și tac sporind treptat
   Singurătate.

Prin stîncĭ curg ape de izvor, —
Și'n spumă ele-șĭ cînt'un dor
    Nemîngîiet;
Noĭ fermecațĭ de glasul lor
    Vorbim încet...

Eŭ caut sfîntul răsărit
Al unuĭ basm făr' de sfîrșit
    De-acu 'nainte
Și aflu că ne-am fi iubit
    De cînd țin minte.

Tu-mĭ spuĭ drăguțele poveștĭ
De sburătorĭ, de 'mpărâteștĭ
    Innamorârĭ —
Și eŭ le-ascult că le'nfloreștĭ
    Cu sărutărĭ...
                 *
              * . *
De-asupră-ne cad umbre sure —
Și-ĭ dulce liniște'n pădure
    Ca 'n țintirim...
Tacĭ...; ca să nu gîndeștĭ aiure
    Să nu vorbim.

Și nicĭ nu-î limbă să ne 'nșire
Atîta dor, așa iubire,
    Atît noroc...
Tacĭ...; lasă inima 'n neștire
    Să ardă 'n foc;
 
Că e păcat și e minciună
Să 'nchizĭ o patimă nebună
    În palid cînt:
Nu 'ncape-o aprigă furtună
    Într'un cuvînt;
 
Ci stind alăturĭ liniștițĭ
Obraz lingă obraz lipițĭ
    Și gind în gind,
Ne spunem multe fericițĭ
    Mereu tăcînd...

                 *
              * . *

Pe braț mi-aĭ adormit frumos —
Și ramurile-țĭ cern pe jos
    Potop de florĭ —
Și-țĭ cîntă 'ntr'una dureros
    Privighitorĭ.

 
Răsună 'n codri doina lor
Și tot maĭ tare-șĭ plîng un dor
    Nemîngîiet. . .
Cîntațĭ încet că doarme ușor,
    Cîntațĭ încet!