Poesii (1888-1894)/Singurĭ

by Artur Stavri

Sîngurĭ

Pe-acasă toțĭ s’aŭ risipit…
Noĭ; tăinuițĭ în liniștit
  Umbriș de crîngurĭ,
Pe lună iată-ne ’n sfîrșit
  De-acuma sîngurĭ.

Odihna ce de mult o cat
Pe codriĭ negri s’a lăsat;
  Doar crengĭ uscate
Sĕ frîng și tac sporind treptat.
  Singurătate.

Prin stîncĭ curg ape de izvor, —
Și’n spumă ele-șĭ cînt’un dor
  Nemîngîiet;
Noĭ fermecațĭ de glasul lor
  Vorbim încet…

Eŭ caut sfîntul răsărit
Al unuĭ basm făr’ de sfîrșit
  De-acu ’nainte
Și aflu că ne-am fi iubit
  De cînd țin minte.

Tu-mĭ spuĭ drăguțele poveștĭ
De sburătorĭ, de ’mpărăteștĭ
  Innamorărĭ —
Și eŭ le-ascult că le ’nfloreștĭ
  Cu sărutărĭ…

***

De-asupră-ne cad umbre sure —
Și-ĭ dulce liniște ’n pădure
  Ca ’n țintirim…
Tacĭ…; ca să nu gîndeștĭ aiure
  Să nu vorbim.

Și nicĭ nu-ĭ limbă să ne ’nșire
Atîta dor, așa iubire,
  Atît noroc…
Tacĭ…; lasă inima ’n neștire
  Să ardă ’n foc;

Că e păcat și e minciună
Să ’nchizĭ o patimă nebună
  În palid cînt:
Nu ’ncape-o aprigă furtună
  Într’un cuvînt;

Ci stînd alăturĭ liniștițĭ
Obraz lîngă obraz lipițĭ
  Și gînd în gînd,
Ne spunem multe fericițĭ
  Mereŭ tăcînd…

***

Pe braț mi-aĭ adormit frumos —
Și ramurile-țĭ cern pe jos
  Potop de florĭ —
Și-țĭ cîntă ’ntr’una dureros
  Privighitorĭ.

Răsună ’n codri doina lor
Și tot maĭ tare-șĭ plîng un dor
  Nemîngîiet…
Cîntațĭ încet că doarme ușor,
  Cîntațĭ încet!