Poesii (1888-1894)/Copila codrilor de teĭ
Horbotată-ĭ valea 'n dulciĭ ochĭ albaștri de cicoare
Și ca lacrimĭ de rubine ghințiana, strop din soare,
Presurată-ĭ pretutindenĭ. Creanga 'n marginĭ de pădure
Joacă umbra-ĭ peste apa îngrădita'n lespezĭ sure;
Liniștit, în prelungirea depărtăriĭ nesfîrșite,
Soarele s'a dus cu fruntea arsă'n raze ostenite
Zugrăvind pe pînza'ntinsă roș jăratec, ce sĕ pierde
În portocliul dulce, prefăcut maĭ sus în verde,
Stins apoǐ în limpezimea străveziuluǐ albastru.
Umbra nopțiǐ sĕ întinde, sĕ mărește în buiastru,
Odihnind pe vechiǐ codri și pe văile uitate;
Numaǐ doar pe luciul apeǐ ard cărărǐ învăpăiate.
Luna bate în adîncul de prăpăstiǐ nesfîrșite...
Dulce-ǐ noaptea, mut e codrul, triste's lumile-adormite...
Pe deal stă copila 'n ploaea de luminǐ de sus picate
Și cătînd spre cer cu triștiǐ ochǐ închișǐ pe jumătate
Dă sbor gînduluǐ vorbăreț. De cu ziuă 'n nerăbdare
Păn' acum îșǐ trece vremea în zadarnic'așteptare —
Și călătorind privirea-ǐ pe-o scîntee 'nsăgetată
De tremurătorǐ luceferǐ, vede sus o lume toată
Rălăcită 'n largǐ pustiurǐ ca și ea 'n pustiŭ pierdută;
Singură sub cer albastru a rămas necunoscută.
Ne'ncetat îșĭ bate gîndul, nu pricepe ce să fie:
«Cum sĕ poate păn'acuma dragul mieŭ să nu maĭ vie?...
«Să mĕ uite într'atîta că de dragostea-mĭ să fugă?
«Să nu vree sărutarea-mĭ și să nu asculte-o rugă
«Ce in lacrimĭ i-am urzit-o? — Lîngă mine de-țĭ e silă
«Să maĬ viĭ, măcar o clipă de copilul tĕŭ aibĭ milă!...
«Eŭ nu voiŭ eși 'nainte-țĭ voiŭ căta doar de 'ndeparte
«Să te maĭ zăresc, iubite... Știu, o lume ne desparte
«Tu, fiŭ de 'mpărat, aĭ turme de balaurĭ și de smeĭ,
«Eŭ, de jos, copila măriĭ și al codruluĭ de teĭ,
«N'am nimic decît suspinul dus de vînt din undă 'n undă
«Și cernutul alb de creangă ce sĕ 'ncearcă să-mĭ ascundă
«Cărărușa din pădure... eștĭ puternic, tu... eștĭ mare...
«Eŭ nimica, o sărmană, pe pămînt uitată floare...
«Și eŭ dacă 'n neștiința-mĭ, întristatu-te-am vre-odată,
«Dacă ți-am greșit că 'n lume te-am iubit o viață toată
«Uită-mĕ; dar copilașul cu nimic nu-ĭ vinovat...
«Poțĭ să mĕ urăștĭ pe mine... de demult eŭ te-am iertat...
«...Peste groapă-mĭ cînd lăsa-va ramul bruma luĭ de floare,
«Cînd m'or plînge pe sub stîncă tînguioasele isvoare,
«Poțĭ să-mĭ blăstămĭ ș'amintirea și mormîntu-mĭ nejălît...
«Astăzĭ nu-țĭ uita copilul... Mi-ĭ ierta că te-am iubit...»
A căzut pe gindurĭ iară, a rămas ca maĭ nainte:
Amintirĭ din alte vremurĭ dureros îĭ cad în minte
Și tărziŭ, tărziŭ, cu jale înecîndu-se 'n suspine
Ne-auzit de 'ncet îngînă : «nu maĭ vine, nu maĭ vine...»
Cît de dulce 'n iarba deasă pănă 'n ziuă sĕ alint
Greerĭ — țîrîit metalic, licuricĭ — lacrimĭ de-argint —
Și ce liniștit în vale creanga'n marginĭ de pădure
Joacă umbra-ĭ peste apa îngrădită 'n lespezĭ sure...
Nicĭ o larmă... luna doarme peste ape poleite...
Dulce-ĭ noaptea, mut e codrul, triste-s lumile-adormite...
II
Dulce-ĭ picuratul floareĭ pe cărărĭ în codrul dulce;
Într'amurg copila-ĭ gata pe Florin ca să și-l culce
În coliba împletită 'n tors subțire de mătasă...
Din apus palide raze strâbătînd prin frunza deasă
Cad pe zidul ca o mreajă ce treptat îșĭ schimbă fața:
De o dată sĕ preface străveziul alb ca ghiața
Cînd în pînză de rubine scînteind în foc de soare,
Cînd în verdele cel dulce ca smarandul de pe mare,
Maĭ apoĭ și în albastrul zugrăvit pe bolta lumeĭ...
Neschimbațĭ rămîn pe marginĭ stîlpiĭ albĭ ca albul spumeĭ;
Din albastru canariul luminează 'n. codriĭ deșĭ
Și tărziŭ sclipește-argintul de pe-o floare de cireș.
Acolo copilu 'n leagăn învălit în florĭ de teĭ
Înțelege glasul mameĭ ce de para dragosteĭ
Legănîndu-l îl dezmieardă cu doinirile cîntăriĭ
Învățate de la valul călător pe fața măriĭ:
Nani, nani, fulg din soare,
Îngînat de-a undeĭ larmă;
Aromit de dulce floare...
A venit să mi te-adoarmă;
Nani, nani, fulg din soare.
Îngeraș din lumĭ senine,
Peste ochĭ mîngîitorĭ
Vine somnul, leneș vine;
Lin adormĭ, copil din florĭ,
Îngeraș din lumĭ senine.
Florinaș, blîndă minune,
Florinel păun de munte,
Dormĭ, isvorul o să-țĭ sune,
Florĭ te-or desmierda pe frunte,
Florinaș, blîndă minune.
Nani, nani, fulg din soare,
Îngînat de-a undeĭ larmă;
Aromit de dulce floare
A venit să mi te-adoarmă;
Nani, nani, fulg din soare.
III
Nu maǐ știĭ ce boală are, de alaltăerĭ tînjește;
Stinșĭ i-s ochiĭ, gura-ĭ mută... Amărîta îl privește
Și-ĭ dezmieardă fruntea dulce în păr luciu 'mpodobită...
Fața luĭ atît de blîndă-ĭ și-ĭ atît de ofelită!...
...Să-l descînte-acum pornește... De departe, de la stînă,
Printre ramuĭi spre colibă vine-o zare de lumină;
Ea în brațe cu copilul a eșit din tind' afară
Și țîntind privirea-ĭî stînsă înspre dunga cea de pară
Zice : «boala, neodihna și nesomnul luĭ Florin
«Ducă-sĕ departe 'n tîrla tăinuită 'n crengĭ de-arin
«Și de-acolo fugă somnul de la ied și de la miel,
«Vie ca să-mĭ odihnească liniștit pe Florinel.»
Și apoĭ îl duce 'n taină la isvorul singuratec,
Presură în susul apeĭ o cățue de jăratec
Și îl pune 'n fața undeĭ; stînșĭ cărbuniĭ vin la vale
Peste dînsul trec și leneș merg pe-o legănată cale.
Mama-șĭ ia la sîn odorul; spre coliba fărmacată
Pe alt drum îșî mînă pasul ; suferința-ĭ înoptată
Ș'o urzește 'n calde lacrimĭ... picurînd din ochiĭ marĭ
Pe Florin, sĕ tot preschimbă în lucioșĭ mărgăritarĭ
Ce alunecă pe părul fluturat in taina săriĭ
De duiosul vînt molatec îndulcit de valul măriĬ.
Ajungînd lingă colibă îșĭ așează pe Florin
În păinjenișul moale împletit în tors de in —
Și-ĭ aruncă împrejuru-ĭ alb covor de lăcrămioare;
Peste recele-ĭ mînuțe lin îĭ suflă caldă boare.
Dar treptat, pe nesimțite, a 'mpietrireĭ aspră iarnă
Pe copil răceala morțeĭ trist începe s'o aștearnă
Că abea înspre măicuța-ĭ lîngă dinsu 'ngenuncheată
Pironi privirea-ĭ stinsă... Maĭ scînci pierdut... De-odată
Peste ochiĭ luĭ odihna cea de vecĭ întinde-o ceață
Ș'apoĭ cade 'n nesimțire înlemnitul trup de ghiață...
Codrul zguduit de milă sună trist cu glas pierdut;
Mama plînge 'nebunită sărutînd un chip de lut...
IV
Codriĭ știutorĭ de basme și 'ncărcațĭ cu florĭ de tei
Pare că-s aprinși în ploae aurie de scînteĭ —
Și bătuțĭ de vîntul molcom, pe cărările uitate
Cern podoabă sclipitoare, albe flori înrourate;
Apa coborind din munte cade 'n pieatră arămie
Și fărmată sĕ tot duce unde dorul o îmbie,
Ajungînd prin vădurele sĕ 'nvîrtește aiurită
Și cotind îșĭ pierde valul după stînca pleșuvită.
Din stufiș lebede albe luciul laculuĭ îl tae;
Prin pierdute roțĭ de valurĭ argintate de văpae
Înspre mal înoată leneș... Spre colibă trist apucă
Pe Florin voiesc să-l iee, la cernit mormînt sâ-l ducă,
Și-l ridică de pe leagân; către lacul de devale
Merg încet, sĕ duc urmate de a mameĭ neagră jale —
Și de-atît amar de lacrimĭ, de durerea eĭ adîncă
Plînge prundul din isvoare, plînge cremenea din stîncă.
Codriĭ tremură de glasul dureroaseĭ doinĭ din stînă;
Lebedele 'n liniștire legănatul pas îșĭ mînă,
Pe acelaș drum molatec trec oglinda mișcătoare
De mi-l duc la codrul mîndru horbotat în albă floare.
Acolo lingă tulpina unuĭ teĭ bătut de vînt
Între două negre vițe îl așează ca 'n mormînt;
Toate glasurile văiĭ din adîncul lor trezite
Sună cîntecul din urmă și 'ncet ramurĭ răvășite
Îșĭ cern bruma peste dînsul coperindu-l pe vecie...
A rămas sdrobîta mamă nebunită și pustie;
Cînd sĕ vede ea pe lume sfîșiată de durere,
Cu pustiul drept tovarăș, fără nicĭ o mîngîere —
Și cînd știe că la sînu-ĭ nu să poate să-l mai culce,
Nicĭ să-ĭ maĭ dezmierde-auzul gănguritul lui cel dulce,
Că 'ntre dînsa și odoru-ĭ aștenută-ĭ veșnicia,
Plîns sălbatec farmă pieptu-ĭ ș'o doboară nebunia...
V
În pojarul aiureliĭ toată grija eĭ și-o pune
De prin codriĭ mari de zile florĭ de-argint ca să-șĭ adune
— De pe ramurĭ le iaĭ toate par'c'aĭ vrea ca să le mîntuĭî. —
Și urzindu-le în lacrimĭ către sară pe mormîntu-ĭ
Presurîndu-le-l dezmeardă cu doinirile cîntăriĭ
Învățate de la valul călător pe fața măriĭ:
Nani, nani, fulg din soare,
Îngînat de-a undeĭ larmă;
Aromit de dulce floare
A venit să mi te-adoarmă.
Nani, nani fulg din soare.