Pepelea Gâscariul/09

9. Boieriul nu se mai arată
de Ioan Barac

Publicată în Biblioteca Sămănătorului de Editura Librăriei Diecezane, Arad, 1916, pag. 22-24.

Acum toți își isprăviră
Lucrul, și se odihniră
În pădure de tăiat;
Dar boieriul niciodată
La ei nu se mai arată,
De care toți s-au mirat.
Zăcea pădurea tăiată
Mai toată jos atârnată,
Pustiită s-arăta.
Și văzând că seara vine,
Socotind că nu e bine,
Începură a-l căuta.
Căuta cu mic cu mare
Prin pădure cu mirare
Și glas nu se auzea.
Atunci întreaga mulțime
S-a coborât în desime,
Dar nimic nu mirosea ;
Pân-a auzit deodată,
O horcăire ciudată,
Ca de un gligan pușcat.
Și când s-au apropiat
Așa legat îl aflară
Unde limba și-a mușcat.
Și s-au spăriat văzându-l
Și fără de grai găsindu-l,
Căci neputând, n-a strigat;
Sângele-i curgea din gură,
— Sânge negru și închegat,
Dezlegându-l din strânsură,
Vai de el ce au aflat!
Hainele lui spintecate,
Pielea ruptă de pe spate,
Încât fără de cuvinte,
Fără grai și fără minte
Căzu jos amar gemând,
Și numai sânge scuipând.
Întrebându-l: ,,Ce pricină?
Și cine fără de vină
Așa rău l-a chinuit?"
Dară, Dumnezeu ferească!
De abia gura și-o cască
Într-un târziu, când a grăit
„Ah, duceți-mă acasă!
Că mor, sufletul îmi iasă!”
Și așa l-au ridicat,
În haine: învăluindu-l,
Și în căruță puindu-l,
Cătră casă au plecat,
Unde o moașă spălându-l,
Și cu rachiu săpunindu-l,
Toată noaptea l-au păzit,
Căci așa nevoie mare,
Și durere cu oftare
Încă nu l-au mai găsit.