Patria amorului

Patria amorului de Sándor Petőfi

Publicată în revista Ungaria nr. 19-20 / septembrie 1894, pp. 404-405.
Traducere de Adalbert Pituc
Titlul original: A szerelem országa

Mai ieri m-am visat...
Nici eu nu știu treaz sau dormitând?
Atâta știu numai că eu m-am visat. —
Și că acest vis fu mândru și plăpând!
Azi când îl descriu chiar
Tremur gândindu-mă l-al său suav nectar.
Mergeam încătinel pe o cale lungă,
Vreau să spun că nu-ncet ci tot dintr-o fugă,
Căci era câmpie pe-unde eu porneam,
Cu oameni prozaici plină deopotrivă,
Făr’ nici o dorință, trăind în odihnă!
Și-apoi am grăbit,
Ca cât mai pripit .
Să las la o parte
Acești oameni și asta grea pustietate,
În urm-am ajuns o-naltă 'ngrăditură,
Pe a cărei poartă de briliant fură
Litere gravate, mult încântător:
«Asta e patria dulcelui amor.»
Cu un dor deschisei ușa dintr-odată,
Și văzui ah,- ce mai viziune ciudată!
Stătea-nainte-mi o regiune pompoasă,
Ca care poeții și zugravii rând
Numai rar în lume pot așa frumoasă
S-o descrie falnic cu al-lor destergând!
Of, căci așa țară.
Numai chiar Edenul a putut fi doară!
O luncă frumoasă stă aci întinsă,
Mare, maiestoasă, plină tot de flori;
Arborii de rose-n 'nalți stau ca stejarii;
Aici erau toate-a naturii comori.
Se plimbă la mijloc un râu cristalin,
Și iar îndărăpt își mână cursul lin,
Ca și cum i-ar fi
Jele acest joc pe veci al părăsi,
La margini stau stânci și de-asupra lor.
Drag să lasă câte-un bel aurit nor.
Priveliștea asta atât mă surprinde,
Cât uitasem chiar și ușa a închide,
Io-nlăuntru intrând
M-am delectat pe-al ei prag îndelungat stând.
Pân’ - mai făr de cunoștință
Farmecul m-atrase-n astă locuință,
Mai întâi livada o-am abandonat,
Unde printre flori eu juni mulți am aflat,
Își plecau toți capul, nu știu ce gândeau,
Cugeți că în iarbă ace ei căutau.
Curios apoi eu întrebai îndată,
Că sârguincioși ei pe jos ce mai 'ncearcă
Și-mi răspunse unul: «Iarbă veninoasă».
— Iarbă veninoasă? Din ea ce să iasă?.
«Vreau ca să o storc și să beau a ei zamă.»
Uimit, cu iuțeală
Eu de aici iară
Iute merg, pân' cată ajung ostenit
Sub un lemn de rose, unde m-am trântit.
Dar cat ce oroare!
Un june spânzurat do arbor, văd că moare.
Și tot așa mersei de la un lemn la altul,
Dar eu nicări nu-mi mai aflam repausul,
Pe-orice lemn înalt sta june spânzurat
Dincolo de râu! Dincolo de râu!
Strigam gândit sigur că-i un loc iubit,
Și că-aci amorul e mai fericit.
Și sărind în barcă pluteam cu ochi închiși,
Căci rând printre valuri vedeam juni uciși.
Iară de pe țărmuri în valea afundă
Săreau juni, copile, să se sinucidă.
Dincolo de vale
Tot astfel de locuri pline de-ntristare!
Venin, spânzurare,
Vezi pe orice cale,
Și după orice stâncă
Vin mulți de s-aruncă
Peste bolovanii ce jos la șes zac
Unde curge sânge și vezi creieri din cap.
Cu o desperare apoi am grăbit cruciș, curmeziș; —
Dară pretutindeni eu nu am 'ntâlnit
Decât doioșie, tot oameni uciși!...
Cerul singur numai cu drag a suris
Pest-acest plai mândru suav ca-un dulce vis.

(Coltău, octombrie 1847)