bine nu maĭ poate fi alt ce-va de cât o plăcere, orĭ ce cumpătare un simplu calcul al plăcerilor și orĭ ce virtute—o simplă prudență Omul prin natura sa e egoist. Morala nu este de cât «regulamentarea egoismuluĭ». Plăcerea e o cantitate, ea se mĕsoară. Bentham dă regulele a un fel de morală aritmetică, pentru a face ast-fel evaluarea plăcereĭ: sunt plăcerĭ maĭ viĭ și maĭ întinse, sunt plăcerĭ maĭ durabile, maĭ fecunde, sau apte de a produce plăcerĭ noĭ, sunt plăcerĭ maĭ curate, în care se amestecă maĭ puțină durere. Aceste cantitățĭ se pot cântări și compensa și prın urmare se pot alege cele maĭ marĭ Despre calitatea plăcerilor Bentham nicĭ că se preocupă. Plăcerea e plăcere—și atât; «cel maĭ odios lucru plăcut are un bine în sine, și nu e odios de cât întru cât să pedepsește în urmă»
Ce devine societatea, când interesul personal cârmuește viața fie-căruĭ om? Desacordul intereselor nu va produce oare luptă, răsboĭ? Nu, respunde Bentham: Interesele generale sunt în armonie și dacă interesele personale sĕ ciocnesc, căcĭ cĭognirea intereselor individuale dovedește numaĭ că interesul personal a fost rĕu înțeles. Interesul personal bine înțeles e tot-dea-una identic cu dreptatea Simpatia ne face fericițĭ, când privim fericirea altuia; simpatia e bunul tutulor oamenilor, ea e unirea tutulor intereselor. Revoluțiunea francesă a proclamat drepturile omuluĭ, și reu a făcut, zice Bentham, căci nu există drepturĭ ci numaĭ interese, carĭ pot satisface întreg binele public.
Am resumat aci modul de a cugeta al luĭ
