Bănuelile tinerilor mei tovarăși au fost însă neîntemeiate; ovreiul-cârciumar în curând s’a întors, și adresându-se către doi din tineri, cari vorbeau perfect limba germană, îi preveni spunându-le— în jargon ovreiesc, — că spre seară are să-i conducă la o rudă a sea, care va putea să-i ducă peste graniță.
— Ruda mea e un om cuminte. Ai wei, ce cuminte! El știe tot, și poate tot, dar are să vă coste bani!
— Bine, bine, ne vom tocmi, însă de ce vrei să stăm până seară ? Vor veni oameni la cârciumă, și nu o bine!
— Dumea-voastră veți sta până seara în odaia de alături; astă-zi o sâmbătă, și prin-urmare șabas până la 5 seara.
In adevăr ovreiul introdusese pe cei trei fugari într’o odăiță de-a-lături, unde ei au adăstat până pe la orele 5 seara, apoi, când începu să se însereze cârciumarul i-a condus la ruda sa, care ședea tocmai la capătul din spre câmp al satului. Intrând într’o căsuță mică, tovarășii mei găsiră acolo pe un bătrân ovrei, care ’și făcea rugăciunea. El privi pe noii sosiți, dete din cap ovreiului-cărciumar, care îi zise câteva cuvinte în limba evreă, apoi își urmă rugăciunea.
