supravegheau pe la gări, căutau prin strada Teilor, dar de urma noastră n’au mai putut da.
Eu unul trăiam închis în casă în Ploești.
În ziua de 2 Ianuarie ’mi veni o știre groasnică, care ca fulgerul m’a trăsnit. D-rul Russel ’mi scria din Curtea de Argeș că în ziua de 31 Decembrie a murit amicul meu doctorul Niculai Zubcu-Codreanu.
Bietul meu amic, sdruncinat moralicește, a sosit la Curtea-de-Argeș foarte abătut. În ajunul plecărei sale din București, dânsul mersese la d. Dumitru Brătianu și ’i dusese un tablou din partea vechiului seu coleg Ferdinand Gambon, deputat în parlamentul frances; acel tablou ’l am adus eu din străinătate. Cu ocasiunea acestei însărcinări, d-torul Codreanu avea să sondeze puțin pe omul de stat, în ceia ce privește posițiunea refugiaților noștri din Basarabia. D-nu D, Brătianu ’l ascultă foarte rece și apoi ’i declară, că statul român nu poate să dea adăpost unor nihiliști, că nihiliștii sunt primejdioși tutulor statelor, și că apoi, a se certa cu un stat așa de puternic ca Rusia, ar fi o nebunie, că basarabenii trebue să îndure soarta lor cu resemnatiune.
Această părere a unui om de stat, ne
