— Diacoff! respunde acesta.
— De ce plânge?
— D’apoi, știu eu!
— De ce nu ’l întrebi? Fie-ți soarta blestemată, nu ești și tu om ca să al puțină îndurare pentru un om ca tine !
Temnicerul simte un fel de remușcare de conștiință, el se apropie de ușa chilie! Iu! Diacoff, și ’l întreabă ce are.
Bolnavul șade pe pat, mânile sale uscate sunt neputincioase pentru a ’l servi. El vrea să beie apă, ’! aci, lîngă dînsul, dar vai, bolnavul nare putere să întindă mâna, pentru a lua cana.—Și nimeni lingă
densul.... nimeni. In adăstarea morțe!—el plânge, plânge amar, și lacrimile curg șiroae pe obrajii sei uscați.
A! aceste singure lacrimi a victimei nenorocite — în curînd, foarte în curînd le va plăti tiranul cu sângele seu. Și sângele sSu se va închiega, dar lacrimile lui Diacoff nu se vor usca, căci fie-care din aceste lacrimi va striga: rSsbunare!
A două zi, vecinul muribundului, ares-tantul politic Svîtici, scrisese următoarea pe-tițiune către directorul temniței:
Domnule Director,
Zilele lui Diacoff simt numai ate In cuiend el va deșerta ehdia sa, dai la patul seu de moaite, dînsul n’aie pe nimeni, ca sa 1 îngiijeasca E gieu de a muu în floarea neței,
