— Svîtici! se aude vocea slabă a lui Alexandroff.
— Ce aî? ’l întreabă nenorocitul.
— Imi e foarte rSu. Te rog bate la ușe.
Svîtici începe a bate în ușe cu picioarele, de oare-ce mânile sale sunt legate. E-choul duce departe prin toate coridoarele resunetul acestor lovituri. In fine temniceri! aud lovituri, și vin spre ușile carcerilor.
— Deschide ușa Iu! Alexandroff; cală-ule, el moare!
Și când s’au deschis acea ușe, temniceri! au găsit acolo un om fără simțire. Speriat! că ’lau prea chinuit, mizerabili! începură a turna apa cu găleata peste densul. In fine bietul arestant își capătă, con-sciința de sine, slab ca un copil, a început a plânge, precum plâng copii!
— De ce mă chinuiți? Ce v’am făcut eu ? Omorîți-m& mai bine! zice el temnicerilor.
— Haide, nu mai plânge. Liniștește-te ; directorul ne a poruncit, ce să facem noi, te am legat, pentru că așa ordin ni s’a dat.
Svîtici asculta în carcera sa, și sângele ferbea în vinele sale; crieri! lucrează și caută soluție, pentru a scăpa dintr’o stare de trai nesuferită.
—Chemați la mine pe directorul: strigă el.
