Pagină:Zamfir C. Arbure - În exil.djvu/370

Această pagină nu a fost verificată

— Svîtici! se aude vocea slabă a lui Alexandroff.

— Ce aî? ’l întreabă nenorocitul.

— Imi e foarte rSu. Te rog bate la ușe.

Svîtici începe a bate în ușe cu picioarele, de oare-ce mânile sale sunt legate. E-choul duce departe prin toate coridoarele resunetul acestor lovituri. In fine temniceri! aud lovituri, și vin spre ușile carcerilor.

— Deschide ușa Iu! Alexandroff; cală-ule, el moare!

Și când s’au deschis acea ușe, temniceri! au găsit acolo un om fără simțire. Speriat! că ’lau prea chinuit, mizerabili! începură a turna apa cu găleata peste densul. In fine bietul arestant își capătă, con-sciința de sine, slab ca un copil, a început a plânge, precum plâng copii!

— De ce mă chinuiți? Ce v’am făcut eu ? Omorîți-m& mai bine! zice el temnicerilor.

— Haide, nu mai plânge. Liniștește-te ; directorul ne a poruncit, ce să facem noi, te am legat, pentru că așa ordin ni s’a dat.

Svîtici asculta în carcera sa, și sângele ferbea în vinele sale; crieri! lucrează și caută soluție, pentru a scăpa dintr’o stare de trai nesuferită.

—Chemați la mine pe directorul: strigă el.