chiliei sale. Nu mai pot citi nimic... sunt așa de slab. Scuip sânge...... oftica!
— Ce prostii spui — răspunde Svîtici, nu e oftică, ci simplu catar. Va veni primăvară, se va face mai cald și îară-și te vei îndrepta... Haide-de, să vezi cu ce forțe tinere ne vom duce d’aci în Siberia!
— Vai, ce greu e a trăi! Mai bine în ocne, de cât aci. Simt că mor!
— Lasă aceste gânduri triste, vom mai trăi încă, și cine știe, dacă nu vom lucra iară-și poate pentru țara noastră!
Câte-va zile după această convorbire, Diacoff, într’o seară, zise vecinului său:
— Vecine, ’mi e foarte rău astă-zi!... Am perdut ori ce speranță!
— Diacoff! strigă temnicerul din coridor, ce bați în perete?
Temnicerul denunță directorului faptul, și această fiară fără Dumnezeu în suflet, porunci ca bolnavul pe moarte să fie dus în carceră.
Această crimă feroce revoltă pe toți arestanții. Din toate chiliile, până acum tăcute ca mormântul, se aud lovituri în ușă,
— Bestie fără mimă! călăi! strigă arestanții,
Apare Copnin și ordonă ca arestantul politic Alexandroff să fie dus în carceră.
