celula sa solitară rămânea pururea cufundat în gîndurile sale negre. El înțelege bine că n’are să mai vază frumoasa sa patrie, nenorocita sa Polonie, și omul iubea atât de tare acea patrie, sufletul său se stingea de dorul satului natal. Iată’l îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu cartea de rugăciune în mână mergând la biserică. La dreapta sa merge aceia pe care o iubește, caro așteaptă de opt ani de zile, ca să se întoarcă din Siberia.... Și s’a întors; acuma va trăi liniștit în sinul familiei — dar ce s’a întâmplat? Amnestia—a fost un moft; au venit geandarmii, ’l au înhățat, ’i au pus fiare la picioare... și iată visul dispărut, iată’l iară-și în temnița muscălească, departe, departe de scumpa, de sfînta sa Polonie..,.
— Nu, nu, aceasta e cu neputință! mormăi el... Ce fel ? am fost amnestiat, asta-i sigur! Amnestia a fost pentru toți; sunt arestat din greșală.
Această credință în amnestie crește mereu în crierul nenorocitului, încet câte încet devine o convingere....... o idee fixă!
Numai e nici o îndoială—el a fost amnestiat.
Isprăvind de măturat chilia el ieasă în coridor și se adresează temnicerului de serviciu:
