În coridor, pe un scaun de lemn, doarme temnicerul, sforăind în somn.
Bum! se aude o lovitură tare, dată în ușă. Bum! bum! bum! se aud lovituri tot mai des. Temnicerul ca opărit sare drept în picioare; arestanții treziți din somn, rămân în nedumerire: ca ce să fie aste lovituri.
Boceareff bate la ușa celulei sale. In creerul său bolnav se născu ideia de a ieși din închisoare, spărgând ușa, și iată'l pe lucru, pentru a realisa planul său de scăpare.
Temnicerul se apropie de ușă și se încearcă a liniști pe bolnav:
— Boceareff, lasă ușa! De ce bați ?
— Mizerabili, cu ce drept mă țineți închis? Nu voi să mai rămâi aici. Nu mai voi !
— Dar bine, Bocearoff, zice temnicerul, e noapte, unde ai să mergi acum; și apoi cheile nu sunt la mine. Lasă până mâne !
Nebunul nu vrea să înțeleagă nimic, el bate în ușă tot mai tare și mai des, și ușulița de fier resună în tăcerea nopței.
— Așa! A-ș-a! începe a pierde răbdarea temnicerul, nu asculți, bați mereu? Așteaptă dar!
Loviturile în ușă devin și mai tari, nebunul
