că va deslega enigma care’i-va lumina totul, și prin urmare și destinul omului pe pământ.
In alte vremuri omul găsise respuns la acea enigmă în religie, în știință, în artă. Acum el știe că în fie care sferă se găsesc mal multe răspunsuri, că cugetul său descoperind complecsitatea fie cărui «cum», este dator de a face deducțiuni și de a împăca toate contrazicerile. De aceia tocmai secolul nostru e plin de utopii, de lupte, și de încercări de împăcare. Nici o dată ca astă-zi omul n’a privit încă așa de drept în ochii Sfinxului despre care am vorbit în «Temniță și Exil»[1], nici o dată nu s’a apropiat așa de mult de resolvarea enigmei. Știința’i a desvelit nemărginitul, — dar dânsul a pierdut firul Anandei în labirintul cugetărel sale; multe sunt drumurile, dar care duce spre Damasc ?
Omul secolului nostru a cules fărâmăturile vechilor civilisații, a explorat remășițele tinereței globului nostru, a pătruns trecutul generațiunilor cai au locuit acest pământ, a studiat cum au trăit ele și unde anume s’au oprit. Unii din contimporanii noștri adunând comentarii, deducții și ipoteze, au uitat în munca lor puntul de plecare și scopul acestei activități intelectuale; alții, înavuțiți prin achisițiunea cunoștiințelor culese—remân totuși cuprinși de desperare. Fie care generație începe din nou munca desperată, nădejduind de a crea pentru urmașii săi un adăpost de liniște, liman de mântuire. Dar totul e în zadar! îndoiala nu lasă pe om în pace, și dânsul nu se
- ↑ „Temniță și Exil“ editura tip «Gazeta Săteanului», Rîmnicu Sărat 1894
