înainte, sau să se decidă a jertfi bazele «eterne» ale societăței.
«Și ce sunt aceste base eterne? Nu sunt alt ceva de cât basele foarte temporale ale unei organisații bicefale, hibride—de stat ex-feudal, burghez și militar, adică de un compromis între două extremități, de o diagonală nesigură între libertate și autoritate, de un eclectism social și politic, care neutraliseazâ. ori ce inițiativă. Spre acest juste milieu gravitează, oscilând, toate națiunile civilisate. Visurile din trecutul glorios, visuri despre un viitor mai senin, le mai turbură și nu le permite a să supune cu resemnarea acestui juste milieu; dar aceste platonice remușcâri de conștiință se vor calma, precum remușcarea creștinească s’a calmat în ceia ce privește păcătoșia neamului omenesc; aceste remușcări vor rămânea poate numai ca niște amintiri plăcute, ca pia desideria, ca un generos romantism, ca rugăciunea bogatului pentru cel sărac. Și apoi, nu văd o necesitate neapărată, ca idealul formulat să se realiseze într’o anume parte a lumei; lucrul de căpetenie este ca el să se-realizeze — și atât. Omenirea nu se oprește unde vrea, ci acolo unde puterile au lăsat-o, unde plasticitatea, energia s’au sleit. Lucru firesc, că nici prin gând nu ’mi trece ca lumea latino-germană să mi-o închipuesc esclusă din viitoarea palingenesie socială, pe care tocmai aceste popoare au relevat-o omenirei. Toți sunt invitați de natură și de istorie, dar este imposibil de a intra în lumea nouă, purtând, ca Atlas, vechea lume pe umeri. E necesar de a muri «în vechiul Adam», pentru a renaște în
