Pagină:Zamfir C. Arbure - În exil.djvu/11

Această pagină a fost validată
12
IN EXIL

treagă civilisațiune pentru restul lumeĭ de aceia se cred a fi singura istorie mare, singurul și unicul grandios present.

Dar vaĭ! Aureola care înconjoară fruntea europeanuluĭ nu ne maĭ ĭa privirea. Civilisațiunea europeană e ca și o mare care debordează, ea nu poate nicĭ să rămâie în vechea sa albie, nicĭ să depășească limitele fatale. Ea se sbuciumă între stâncĭ, pe carĭ nu le poate depăși, nicĭ înghiți, nicĭ tîrî după sine, — de aci o confusiune stranie, o agitație sterilă; valurile atacă, valurile se retrag — și fiasco urmează după fiasco.

«Civilisațiunea europeană nu poate intra într’o nouă albie, fără de a arunca departe de la sine vechea sa îmbrăcăminte, sdrențele sale usate, la carĭ ține în ruptul capuluĭ. Ea e prea calică pentru a ceda o parte din moștenire, și n’are destulă abnegație pentru a se resemna la repaosul onorabil al uneĭ bătrâne regine, care uitând coroana, sĕ ocupă de ale gospodărieĭ; ea remâne pururea într’o stare de fluctuație provizorie, și, fără să știe e ipocrită, mulțumindu-se cu vorbe, fără a avea realitatea.

«Temeliile și forma actualuluĭ stat și a societățeĭ—așa precum ele s’au elaborat prin istorie, adică fără un plan și unitate — nu maĭ corespund exigințelor științeĭ și conștiințeĭ uneĭ minoritățĭ active, care e farul omenireĭ întregĭ. Tot ce au avut elastic aceste temeliĭ și această formă au dat; s’au făcut tot felul de combinațiunĭ, tot soiul de compromise, și de acum nu se maĭ pot face reforme, fără de a dărîma și nimici. E necesar ca mintea omuluĭ să se oprească, să declare că nu maĭ poate merge