întâiul pas, făcut de noi pentru a întemeia dintr’o parte legăturile vii între noi și tovarășii noștri din Rusia, iar din alta pentru a da un nou impuls mișcărei revoluționare din imperiul rus—a fost grabnica întemeiare a unei tipografii. Cuvântul tipărit, iată singura pârghie cu ajutorul căreia putem să ne punem în comunicație cu țara, din care abia am fugit.
Dar pentru a face o tipografie, trebuiau parale, multe parale, pentru a tipări cărți, broșuri, foi cât de mici—trebuiau iară-și parale. Și tocmai parale n’aveam.
Într’o zi când ședeam în odăița mea mică de student, citind o carte, și meditând asupra sforțărilor noastre zadarnice de a face ceva pentru binele popoarelor subjugate de absolutismul muscălesc, cineva bătu la ușa mea; strigai:
— Herain!
Ușa se deschise, și în prag apăru un om mijlociu, uscat, cu ochii negri foarte vii. Imediat ce-l văzui, involuntar exclamai:
— Neciaeff!
Era dânsul. Cu un aer misterios, punând degetul la buze, densul ’mi făcu semn să tac.
— Te rog, mai încet; nimeni nu știe cine sunt!
