veche; picioarele-i desculțe erau asprite de pământ, dar se prelungiau dela gle^he în sus într’o rotunzime albă ce se desvoltâ treptat către șolduri; printre gene străluciâ nu știu ce umezeală dulce de ochi plânși și triști, sânul avea o tremurare de val plin, și toată figura ei rotundă, albă, avea o nuanță de bronz, ce-ți amintiâ unele profile rustice din poemele poeților pastorali.
Eră femeia unui podar, «om rău, care o băteâ și o părăsiâ cu lunile».
Se așeză lângă mine cu încrederea unei prietene dede-mult. De sigur, trebuie să-și fi zis : un om care umblă singur prin păduri, citește cărți, mângâie câinii și stă ore întregi s’asculte freamătele frunzelor, nu poate fi un om rău.
Lângă această femeie simplă, fără nervi bolnăvicioși, în care sângele curgea bogat și viu, lângă acest corp curat și cald, simțurile mele blazate de deboșeriile orașelor, tremurau sub o vibrare de voluptate necunoscută până atunci.
După câteva vorbe, când izbutii să mă fac plăcut acestei țărance, înțelesei că în inima cea mai simplă, ca și în cea mai rafinată, există o aspirație vagă către fericiri mai presus decât mulțumirile traiului comun.
Culcai capul în poala ei și închisei ochii, ca și cum aș fi voit să visez. Ea începu să-mi resfire părul.
In clipele acelea, toată firea mea sensibilă se confundă într’o reverie nehotărîtă, unde părea că se deslușește un regret amar de a nu putea să-mi statornicesc toată vieața în cadrul acestei naturi, lângă o femeie simplă și bună, ca o inimă de copil. Cum? pentru unii oameni nu este cu putință să-și realizeze nici visurile lor cele mai modeste, cele mai nepretențioase?
Ea păru că-mi înțelege neliniștitele mele gânduri șr îmi zise zâmbind :
— Eu vroiu să-mi vorbești...
In acest cap frumos părea a se ascunde o rază de inteligență, care n’așteptâ decât mijloacele cari să-i înlesnească o desvoltare largă. Am înțeles aceasta din multe din vorbele ei
