înțelepte și din o manieră, aproape fină, de a mă privi adânc în ochi.
Câte odată zâmbirile ei semănau cu irizarea unei petale de trandafir pe care au căzut boabe mari de rouă.
Nimic cochet, nimic artificial în această fire francă și simplă. Intr’un salon ea ar fi părut o figură stângace, ridiculă; dar în cadrul naturii, din care nu ieșise niciodată, erâ ca o făptură din basme.
Și pentrucă arătam o frică de copil, ca să mă întorc în sat, în noaptea aceea am dormit... nu știu bine: într’un palat sau în bordeiul ei.
22 Iunie.
Mă urcasem pe o movilă singuratică, pentru a privi, dela înălțime, depărtările misterioase ale orizontului, cari mă impresioanează tot așa de adânc astăzi, ca și în copilărie.
Erâ în apus. Soarele se înflăcărase, împrăștia o agonie de lumină, ce se stingea cu încetul și se cobora treptat să dispară după vârful unor plopi înalți. Aveâ melancolia unui suspin, unui adio ...
Apusul lasă în unele suflete o tristețe care le urmărește, le turbură, ca notele dela sfârșitul unui cântec funebru. Și oricât de banală ne-ar trece ziua, totuși apropierea timidă a nopții are un farmec nou.
Priviam adânc. Se lăsă o pace blândă peste miriștile întinse, ca o aripă uriașă. Apa, strecurându-se printre zăvoaie, îmi apărea ca o fâșie imensă de mătase albă. Cârduri de țărani se întorceau obosiți, cu coasa în spinare, dela muncă. Iar pe sus, convoiuri lungi de ciori, se afundau către păduri ...
Am stat așa până târziu. M’am întors acasă, cu ochii către cer, pe care l-a iubit atât de mult nefericitul Tasso și l-a descris adeseori tot atât de măiestru ca și genialul Dante. Avea un senin care îți fermeca ochii, îți limpezia sufletul. Un pictor l-ar fi zugrăvit, zâmbindu-i; o femeie ar fi cugetat la poeți și amanți.
