Pagină:Tragedia lui Othello - Maurul din Veneția.pdf/194

EMILIA
— Da, aruncă-te și urlă,
C’a fost femeia cea mai fără pată,
Din câte au trăit sub cer vreodată...

OTHELLO (ridicându-se)
Dar care mă ’nșela! (lui Grațiano) A, tu erai?
Privește-ți, uite, unchiule, nepoata...
I-am luat cu mâna asta răsuflarea...
Știu bine, e o faptă monstruoasă...

GRAȚIANO
Sărmana noastră Desdemona!... Bine,
Că tatăl tău e mort... Căsătoria,
I-a rupt în două inima... Dar dacă
Trăia să-și vadă fata aici ajunsă,
De-atât blestèm căzut pe capul lui,
De bună seamă că înnebunea.

OTHELLO
Păcat!
Dar Iago știe că trăia cu Cassio...
De altfel singur Cassio a spus-o...
Iar ea găsi cu cale să-l răscumpere
De toată osteneala amoroasă
Cu ’ntâiul semn de dragoste avut
Din partea mea... Doar singur am văzut
In mâna lui o veche amintire,
A mamei, dela tata, — o batistă!