că acel „ceva” era o parte din lutul întrebuințat dela începutul vremurilor pentru creațiune, pentru a plăzmui chipuri cuprinzând într’însele o viață tăinuită. Poate că Pygmalion ar fi putut să ne lămurească, dar din nenorocire nu trăia în timpurile noastre!
Și bătrânul conte Leiningen, stăpânul acestui locaș, cu toate că ne era unchiu în al șaptelea neam, n’avea o fire primitoare și nu ne prea îmbia să dăm târcoale împrejurul domeniului său.
Palatul Clarence House nu era cu totul lipsit de farmec, cu toate că era funinginos de sus până jos și că orice atingeai îți înegrea degetele. Avea un miros deosebit, al lui: un amestec de ceață, de lemn de stejar, de fum de tutun și un fel de parfum rusesc, pe care mama îl ardea prin odăi. Mai era și un anume parfum, special apartamentelor mamei, o mireasmă foarte plăcută de piele rusească și de lemn de cedru, legat de mobilele aduse de dânsa din depărtatul Petersburg.
Colțul cel mai ademenitor se afla în iatacul mamei, loc umbrit în care își atârnase toate icoanele.
Cu cea mai mare evlavie, în care se amesteca și curiozitate, ne apropiam de câte ori îndrăzneam, de acest tainic ungher și ne uitam lung la multele și minunatele icoane.
Trei din cele mai venerate, erau împodobite cu raze de diamante așezate deasupra capului sfinților ca un soare mititel, iar fiecare soare avea drept centru o minunată piatră nestimată, un mare safir, rubin sau smaragd. Farmecul lor cucernic era de nedescris.
