Pagină:Regina Maria - Povestea vieții mele vol. I.djvu/89

Această pagină nu a fost verificată

ceva între timp; mama nu mai e pe pământ ca să-mi spună amănuntele uitate, și nu mai e nimeni în viață, care ar putea să mi-le amintească afară de surorile mele, dar ele fiind mai mici decât mine, de sigur că sunt și mai nelămurite în această privință.

Trebue să fi mers pe doisprezece ani. Ceeace îmi amintesc bine, e faptul că M-lle Heims, guvernanta noastră, ne-a hotărât să dăruim cea mai mare parte din jucării și comori, în loc de a le căra cu noi tot drumul până la Malta. Era desigur o povață înțeleaptă, dar ne pricinui mari jertfe și multă durere în suflet.

Două erau în deosebi comorile la cari țineam mai presus de orice. Prima era statueta unui cal alb ca laptele, așezată pe o scândurică presărată cu ceva, ce semăna a pulbere de oțel. Minunea asta, făcută mi se pare dintr’un fel de mucava, părea totuși în ochii noștri cea mai înaltă expresie a desăvârșirii. Modelat cu meșteșug, era tot așa de frumos ca vestitul Skitty însuși, doar că era bălan în loc de a fi negru. Avea nasul trandafiriu și ținea piciorul de dinainte, cam ridicat în sus, parcă ar fi frământat aerul iar coama și coada erau lungi și ondulate. Era o făptură fără cusur și ar fi putut în adevăr aparține reginei zânelor. Pentru a mă despărți de această minune, îmi trebuia și tărie și jertfire, și mari consfătuiri avură loc pentru a hotărâ cine era vrednic să devină stăpânul unei astfel de comori. Insfârșit, cine știe din ce pricină, fu ales fiul dulgherului nostru, Jones. Nu pot să-mi închipuesc alt motiv, pentru această alegere, decât că ne plăcea tatăl său, Jones. Era un om palid și