fără sânge, cu o barbă oacheșă, obrajii subțiri și ochii triști, dar în casa noastră, el era una din autoritățile de seamă. Jones, ca toți dulgherii, era prietenul copiilor. Despre Jones junior, nu mi-amintesc nimic!
A doua comoară a mea era ceva cu totul deosebit: o mică bombonieră dintr’un metal imitând aurul, o micuță cutie rotundă în filigramă, împodobită cu imitațiuni de peruzele.
Imi închipuiesc că la drept vorbind, nu era decât un biet fleac, destul de urât, dar eu o prețuiam această cutie, parcă ar fi făcut parte din comoara Basilicii Sfântului Marcu din Veneția!
O pescuisem într’o zi la noroc, din butoiul de tărâțe, plin cu surprize[1] la o mare petrecere de copii, dată la Londra de o doamnă, care locuia lângă Battersea Parc.
Mi-aduc aminte de această petrecere din pricina unei fraze rostite de gazdă.
La plecare ne spuse: „Dacă mai treceți vreodată pe-aici, să nu cumva să nu intrați să ne vedeți; făgăduiți-mi că o veți face!” Bine înțeles, făgăduirăm, foarte sfioase, că așa vom face, și de atunci, de câte ori treceam pe la casa ei (nu-mi aduc aminte de numele gazdei noastre, poate că niciodată, nu l-am știut), mă simțeam vinovată pentru că nu ne opream să ne ținem făgăduiala dată, și eram foarte sigură că doamna ne poftise cu tot dinadinsul să mai venim la ea. Ba chiar mă feream cât puteam să trec pe acea stradă, prin fața casei ei, de teamă să
- ↑ Un soiu de tombolă la care în loc de a se trage numere, se scot obiectele pe nemerite din tărâțe.
