de noi, apartamentele noastre de copii, camera în care ne făceam lecțiile și salonașul intim al mamei, unde ne citea câte o carte uneori, seara, și ne dădea voie să umblăm cu comorile de pe mesele ei; sufrageria cea mică, salonul și draga bibliotecă, în care se așeza pomul de Crăciun și din care o galerie, în chip de seră, ducea în grădină. Această galerie conducea printr’o scară în catul de jos, la o seră mai mare, plină de ferige arborescente. Ele mi s’au întipărit parcă mai adânc în minte, precum și passiflorele roșii aprinse, de o specie nemaiîntâlnită aiurea, cățărate pe tot peretele de sticlă. Florile erau ca niște stele purpurii, atârnate de lujerele lor agățătoare, prin cotoare subțirele, puse parcă anume prea sus, ca să nu le putem atinge.
Vorbind de sufrageria cea mică dela Eastwell, îmi amintesc de două ființe cari au trecut prin viața noastră, ca două năluci.
Una din ele e unchiul Leopold, duce de Albany; cealaltă e Carlos, principe-moștenitor al Portugaliei, care mai târziu, ca rege, a fost ucis împreună cu fiul său pe când treceau în trăsură, prin străzile Lisabonei, cu prilejul unei festivități. Regina și al doilea fiu al ei se aflau în aceeași trăsură; viteaza regină Amalia, salvă pe tânărul Manuel, sculându-se dela locul ei și izbind în față pe ucigaș cu buchetul din mâna ei, înainte ca el să poată face o a treia victimă.
Noi, copiii, aveam obiceiul să luăm parte la micul dejun de dimineață, în timpul petrecerilor de vânătoare.
Mama, care se scula devreme, prezida aceste dejunuri. De fapt, ea era totdeauna cea dintâi la masă, Punctualitatea ei ajunsese
