amesteca și mânie. Această făptură împărătească nu putea fi văzută decât de departe, fapt care mărea înfiorarea ce-o pricinuia.
Inc’o amintire dela Osborne: o alee de conifere care ducea către castel; unele din ele, dacă nu mă înșel, erau de un albastru argintiu. Nu știu din ce specie făceau parte, mi se pare că niciodată nu mi s’a spus numele lor; pe semne pe vremea aceea nici nu întrebam. Dar ce mi-a rămas pe veci neuitate, sunt micile conuri de un roșu strălucitor, cari creșteau pe ramurile cele de sus, așezate în șiruri, ca soldații la paradă. N’am văzut niciodată ceva mai frumos decât contrastul acela între roșul aprins și albastrul argintiu.
Nicăeri n’am mai întâlnit astfel de conifere; mă duceam să mă uit la ele de câte ori puteam, mă atrăgeau într’un chip de nedescris. Dar când voiu putea vreodată pomeni de toate lucrurile fermecătoare, cari făceau din copilăria mea ceva așa de neasemănat, și din fiecare zi, prilejul unei minunate întâmplări?
Fiece lucru era o descoperire, o bucurie, o desfătare; dar câteodată era și durere și amară desamăgire!
Intotdeauna faptul de a zice „adio” unui loc sau unei ființe, a fost pentru mine un adevărat chin. Sunt din fire statornică și mă leg adânc de ceeace iubesc; rădăcinile mele se întind departe, și smulgerea lor e o nemiloasă durere. Imi place să mă duc de colo-colo, dar să nu părăsesc nimic.
Imi pare rău să plec chiar din locuri pe cari nu le iubesc cu adevărat; nu știu de ce, și
