când ne lăsa să ne pecetluim scrisorile cu aceste armorii înflorite. Mai erau și un fel de pesmeți, comandați la Strassbourg, chintesență a tot ce era mai bun.
Mademoiselle avea de sigur în ochii noștri un oarecare farmec, dar nu era destul de leală față de mama noastră și noi o judecam în privința asta cu simțul de dreptate al copilăriei. Prea era adesea pornită să critice pe „la Duchesse” față de proprii ei copii. Era așa dar o mare plăcere de a fi fără guvernantă la Osborne. Mama și cu „nursele” copiilor se ocupau de noi și ne luau la plimbare, ajutate din când în când de Mr. de Morsier, preceptorul francez al fratelui meu Alfred.
Era vorba să ne desăvârșească el cunoștințele de limba franceză, în timpul vacanțelor, și nenorocitul om rotunjor, zâmbitor și cu ochi albaștri, cunoștea nespuse chinuri când încerca să ne facă lecții de dictando în grădină, pe când noi mereu fugeam de lângă dânsul, ca să ne urcăm în pomii dintre ramurile cărora ne uitam în jos la el, jucându-i nenumărate farse. Insă Mr. Eduard de Morsier niciodată nu ne trăda; se purta cavalerește, și am impresia că, în taină, făcea haz de nebuniile noastre.
Cam pe la acea vreme îmi amintesc de o vizită ce ne făcu Winston Churchil, pe atunci un băețaș. Avea părul roșu, pistrui, era obraznic și arăta un desăvârșit dispreț pentru autoritate. Amândoi aveam unul pentru altul o simpatie ascunsă. La început nu îndrăzneam s’o arătăm deschis, dar încetul cu încetul roșcovanul nostru musafir lepădă orice
