Ea însăși avea o sănătate minunată pe care mi-a transmis-o, și pentru care îi mulțumesc în fiece zi din viața mea, ca pentru cea mai mare binecuvântare.
Potrivit codului promulgat de mama, omul nu trebue niciodată să se tângue. Nu trebue niciodată să mărturisească cuiva o durere de cap, sau să se lase învins de dânsa; pentru o răceală nu trebue să stai închis în casă, pentru un acces de friguri nu trebue să stai în pat. Totuși nimeni nu avea ochi ca ai mamei: ghicea cea mai ușoară indispoziție și era totdeauna gata să-ți dea hapuri sau poțiuni.
Afirma că medicamentele englezești sunt mult mai tari decât cele de pe continent și le numea: „doctorii bune pentru cai”.
Mama vorbea la perfecție limba engleză, dar prefera pe cea franceză, zicând că le întrece pe toate cu mult, în eleganță, și că o scrisoare frumoasă nu poate fi scrisă decât în franțuzește. Totuși, nu avea o deosebită preferință pentru Francezi ca popor, și prețuia înaintea lor pe Ruși, Englezi și Germani.
Noi copiii nu puteam suferi să vorbim franțuzește; priveam această limbă ca afectată, ca o limbă pentru „cei mari” nu pentru copii, și înadins lăsam să se piardă toate bunele ocaziuni de a ne perfecționa în cunoașterea ei. Aceasta exaspera pe mama, care declară că suntem niște prostuțe; ceeace eram în adevăr, dar nu ne plăcea să ni se spună.
„Copii, zicea mama, când ne dădea vreunul din sfaturile ei spartane: să nu lăsați pe Englezi să vă bage în cap că unele mâncări sunt indigeste; orice lucru se poate digera de un stomac bun, dar Englezii își strică digestia
