plânset dar creșterea noastră spartană făcea cu neputință o asemenea izbucnire. Poate că i-ar fi făcut și ei tot atât de bine ca și mie, dar nu îndrăznii; ne mulțumirăm doar să ne zâmbim una alteia și, bine înțeles, se presupunea că nu văzusem lacrimile...
Dar timp de multe luni după aceea, când eram sfâșiată de singurătate și de dorul de-acasă, în acea țară depărtată, vedenia chipului mamei, ud de lacrimi și zâmbindu-mi înviorător, pe când furișa o privire prin deschizătura ușii, răsărea necontenit în minte, umplându-mă de o durere fără seamăn și de un dor nespus, astfel încât trebuia uneori să-mi înăbuș gura în perne ca să nu strig cu desnădejde și cu jale, mamă... mamă... mamă...!
Dar mama nu mai era lângă mine, scumpul ei obraz rotund, lucind de umezeala lacrimilor nu mai putea să-mi zâmbească înviorător; o lăsasem în urma mea, împreună cu tot ce alcătuise vechiul cămin.... Mama….. Mama ……
Dar cele mai îndurerate bătăi ale inimii nu pot opri vremea în loc. Sosi ceasul despărțirii, trebuia să-l privim în față.
Totuși nu plecam singură de tot, fără nimeni, care să facă parte din viața mea de copil. Mama hotărâse să fiu însoțită de Lady Monson, una din doamnele de onoare de care n’am pomenit încă în aceste pagini și de către un oarecare colonel Howard, ofițer în Garda Neagră, pe care-l cunoscusem la Devonport; era un om încântător și foarte deștept, în care tata avea mare încredere, cu toate că noi, copiii, nu prea ne întâlnisem des
