fi îndrăznit să facă atâta haz de mai marii lui. Mai văd și pe drăguța bunică Iosefina, înconjurată de-un grup de musafiri — cari încercau să se facă auziți de ea — cu dulcele ei chip numai în zâmbete și ridicând din când în când mâinile înmănușate cu degetele prea lungi, în semn că pricepuse. Văd pe soacră-mea, palidă, cam țeapănă și suferindă, care-și impusese o nespusă sforțare, pentru a îmbrăca o rochie de gală și a-și pune juvaerele; văd și pe papa, cam fără chef, pe unchiul Artur, atât de chipeș și cu profil acvilin, foarte curtenitor, foarte elegant și cu gândul aiurea. Văd și pe unchiul Alexis, arătând o politeță după toate regulile, dar cam mândru și puțin ironic, parcă s’ar fi simțit mai presus de atât sgomot și zarvă; cu toate astea, făcea haz de toate cercând să-și domolească tunătoru-i glas rusesc, potrivindu-l cu cele înconjurătoare. Văd pe Kaiser perorând, în cea mai strălucită uniformă, și pe mama, pricepută, binevoitoare, totdeauna la pândă, nelăsând nimic să scape ochiului ei, mergând de colo, colo, ca „trăsură de unire” între atâtea grupuri deosebite; pe prințul Leopold, pașnicul, fermecătorul, omul care niciodată nu se gândea la el însuși...
Găseam o plăcere cu adevărat copilărească, în rochiile mele cele noi și în frumoasele mele bijuterii. Mama fusese nemaipomenit de darnică și-mi dăduse câteva din minunatele ei juvaere. Parcă nu-mi venea să cred că erau ale mele. Mă simțeam aproape ca odinioară, când mă jucam de-a regina cu bătrânul Hutchins și-mi plăcea să-mi închipui că sunt regina Spaniei. Puteam să-mi schimb rochiile de mai multe ori pe zi, dar uneori, tocmai
