prieten intim ai Kaiserului, avea o înfățișare de neuitat, în tinerețe, sub această uniformă.
Tata, ca și fratele lui, mai târziu Eduard VII, nu prea-și iubea nepotul. Niciunul din unchii mei nu putea suferi apucăturile lui de tiran. Wilhelm găsea mereu prilej să-i jignească sau să-i nemulțumească. Până și veselia lui avea într’însa ceva supărător. Numai cei ce făceau parte din cercul lui intim, sau năzuiau să-i intre în grații, puteau să rabde felul lui de a se purta. Când era în toane bune, Kaiserul știa să farmece, dar sub veselia lui sgomotoasă se ascundea totdeauna oarecare asprime ce ieșea, când și când, la iveală, astfel că strica mereu cheful celor din jurul lui; jignea chiar oaspeții regali din țările străine, ceeace era și mai nepotrivit.
Mama făcea parte dintre puținele persoane cari se’nțelegeau bine cu el. Il găsea vrednic de luare aminte, iar firea ei stăpânitoare îl punea la locul lui. Cu ochiul ei totdeauna ager, băga de seamă orice schimbare pe fața celorlalți, fiind totdeauna gata să intervină când simțea că miroase a furtună. Era minunat ajutată în strădania ei de către prințul Leopold. Iubitor de pace, binevoitor, sincer și fără egoism cum era, nimeni nu putea să fie față de el, altfel decât curtenilor. Găsea vreme pentru toată lumea și pentru orice; atențiunile ce le arăta Kaiserului, nu-l împiedecau de a fi un „aux petits soins”[1] pentru ceilalți musafiri de sub acoperișul lui, chiar pentru cei mai smeriți și mai nebăgați în seamă.
- ↑ Franțuzește în text.
