Flandra. Era mare asemănare între firea ei și a regelui Carol, de aceea o considera marea lui aliată. Se sfătuia cu dânsa și îi asculta părerile. Copiii ei se temeau de ea și nemărginita-i admirație pentru regescul său frate însemna în viețile lor culmea plictiselii, sub a cărei apăsare se svârcoleau. Albert nu întârzie mult până să ne mărturisească aceasta; ba, la drept vorbind, glumele lui asupra „marelui om al familiei” erau mai nostime decât cuviincioase; Albert era plin de haz, și făcu mult pentru a înveseli atmosfera cam solemnă a adunării de nuntă.
Kaiserul dorise să cinstească cu prezența sa această însemnată serbare de familie, și alaiul cel mai oficial primi la gară pe stăpânul țării, care venise, ca de obiceiu, însoțit de o suită covârșitor de numeroasă, compusă din gentilomi amețitor de mari, în uniformele lor strălucitoare. Toate lucrurile din jurul Kaiserului erau strigătoare și arătoase. Ii plăcea să aibă apucăturile unui despot și niciodată nu uita și nici nu te lăsa să uiți, că el era cel dintâi. Cei din suita lui erau peste măsură de chipeși, și unii din ei, nespus de frumoși. Wilhelm își schimba uniforma de mai multe ori pe zi, cum își schimbă o femeie elegantă rochiile; o nesfârșită scară de culori ducea, până, la urmă, la uniforma de gală a cuirasierilor Gardei, albă ca zăpada, cu mânuși lungi, cisme înalte sclipitoare și cască încoronată cu o acvilă ca a lui Lohengrin. Unii din ofițerii suitei păreau în adevăr, eroi cuceritori, sub această podoabă, „nec plus ultra”; acest ideal însă n’a fost niciodată atins de Kaiserul însuși. In schimb, Max Furstenberg,
