călare pe el minunate meleaguri, trecând peste tradiționalele șapte dealuri și șapte văi până în țara zânelor! Repede ca vântul îi era galopul, copitele-i nu făceau niciun sgomot, iar coama și coada îi străluceau în adevăr ca șuvoaie de lumină...
Osborne!
Nume care, singur, e — până azi — o bucurie pentru mine. Căci el însemna vacanța de vară, marea și plaja, minunate scoici ce se găseau în timpul refluxului, scoici de toate culorile și de toate formele. Insemna nespus de plăcute băi și plimbări în lunga „vagonetă” -— astfel numeam noi breackul nostru — prin pădurile pline de miresme, dealungul gardurilor vii încărcate de caprifolio. Și însemna să vedem pe scumpa noastră bunică-regină dejunând sub umbrela „ecrue” cu canaturi verzi, înconjurată de câini, Hinduși, Highlanderi, de câte una sau două mătuși servind-o cu sfială, și de câte o damă de onoare făcând mereu la reverențe, în costum negru corect, mereu zâmbitoare și cu vocea potolită a celor ce aveau în grija lor pe marea mică doamnă.
Și mai însemna și priveliștea splendidelor terase din fața castelului din Osborne, unde înaltele magnolii creșteau dealungul zidurilor; aceste uriașe magnolii cu o mireasmă asemănătoare lămâiei, în cari îți puteai îngropa întreg obrazul, nu îndrăznea nimeni să le culeagă, căci erau mult prea prețioase și exotice ca să fie îngăduit unei mâini de copil să le smulgă.
Chiar când se veștejeau și petalele li se făceau ca o piele cafenie, ele tot își păstrau
