Ca orice ființă obosită de muncă, bunica simțea nevoia să scape, timp de câteva ore pe zi, de tăcerea „regalității” apartamentelor ei. De aceea de câte ori vremea îngăduia, își lua dejunul de dimineața și ceaiul în grădină. Mai ales la Frogmore și la Osborne, o văd sorbindu-și cafeaua cu lapte sub o umbrelă înfiptă în pământ, de mătase „ecrue”, cu căptușeală și franjuri verzi. Și aci, oricine se apropia de dânsa trebuia să pășească ușor; dar pe pajiștile verzi ca smaragdul, cari țineau loc de covoare, și în aerul liber, fiecare se temea mai puțin de răsunetul propriului său glas.
Ceeace caracteriza breakfastul bunicii, era desfătătoarea mireasmă a cafelii și a unui fel de pesmeți, cari soseau din Germania, în cutii de tinichea rotunde și scunde.
Năsucurile noastre pofticioase le miroseau cu jind, dar nu prea des ni se întâmpla să fim poftiți a gusta din ei!
„Highlanderi” cu fustanelă de stofă cadrilată, cenușiu cu verde, sau Hinduși cu turban, erau de obiceiu rânduiți să îngrijească de serviciul bunicii. Imi mai amintesc că-și aveau locul în acest tablou și lachei monumentali, precum și o mulțime de câini: ogari, skyteri-eri, unii scoțieni și alții pletoși, și mai presus de orice încântătorul poney „Isabelle” cu botul trandafiriu și ochii ca rubinul, copia exactă, în mic, a imenșilor cai înhămați la trăsura de gală, poleită, a bunicii, cu care mergea la Parlament sau la Catedrala din Westminster, în zile de mari evenimente.
Ah! acel poney Isabelle! Imi apărea în multe închipuiri ale copilăriei mele. In țara visurilor era al meu, ba chiar am colindat
