Se ridică în fața ochilor mei o cortină, care mă lăsa să arunc o privire într’o lume necunoscută, unde fiece lucru purta alt nume, avea alt înțeles, o lume nereală, care lua ființă numai în timpul cât vorbea ea și care se topi ca o ceață îndată ce mă depărtai de patul ei. Ea însă era minunată, întreaga ei ființă era o poemă, o arătare albă, făurită pentru slavă...
Mai păstrez și amintirea unui drum cu sania, în pădurea cuprinsă de tăcere, sub acoperământul ei de zăpadă groasă. Strania bătrână prințesă merse cu noi, și căciula de blană albă ce o purta îi dădea înfățișarea unei făpturi medievale, rătăcită în veacul nostru. Vorbi mult și uneori vorbele ei erau ca un ecou al graiului poetic al fiicei sale, însă mai tot ce spunea ea era plin de înțelepciune și de bun simț, așa că mama găsi multă plăcere în tovărășia ei. După cât se pare, era în legături foarte prietenești cu regele Carol și în corespondență aproape zilnică cu el, care o socotea drept paznică vrednică de încredere și plină de pricepere a aceleia ce turburase atât de tare liniștea Curții lui. Bătrâna prințesă oftă de nenumărate ori, dar ne dădu să înțelegem că era în stare să-și îndeplinească greaua datorie.
Scopul plimbării noastre era o vizită la prințul Wilhelm de Wied, fratele reginei Elisabeta. El locuia împreună cu familia lui, o casă mare, albă, în vârful unui deal; era o clădire largă și joasă, care se desprindea de pe fondul unui măreț codru de fagi, și avea o vedere minunată pe valea Rinului. Prințul de Wied era o copie uimitor de asemănătoare a surorii lui, însă mai puțin teatral. Ca deosebire
