am spus mai sus, lumea era pentru ea un imens teatru, privea toate lucrurile ca un șir de scene dramatice, în cari ea avea rolul principal; iar în acea zi, primirea celei ce luase locul tinerei fete alese de ea era într’a-devăr ceva dramatic. Nevinovată cum eram, totuși eu eram rivala; rivala, care câștigase partida și largul ei gest de bună-primire era un gest de eroică renunțare; își dădea seama de dramatismul acestei scene și-și pusese în gând s’o joace în mod strălucit; așa și făcu. Mă strânse în brațe, îmi zise „lieb Kindchen”[1] dar ochii ei erau plini de durere; își trecu mâna peste fruntea și peste părul meu și parcă era ceva lacom, în chipul în care mă privea. Chinuită de sfială, însă fermecată din prima clipă, mă supuneam cam sfioasă acestei izbucniri de emoții. Mă apăsa simțitor faptul că mama și Ducky erau în odaie; nimic nu stânjenește mai mult pe ființele tinere, decât faptul de a avea drept spectatori critici, pe cei mai apropiați din viața de toate zilele. Mamei îi displăcea, cu deosebire, orice s’ar fi putut numi „scenă”; très femme du monde[2]; păstra o liniște neclintită în clipele când alții își dădeau drumul emoțiilor. In această împrejurare încercă să ușureze atmosfera care i se părea prea dramatică, printr’o convorbire plăcută și vioaie; dar Carmen Sylva n’avea de gând să piardă câtuși de puțin din rolul ce hotărâse să joace. Se iscă atunci între ele un duel tăcut ca să zic așa, și nu te puteau împiedeca de a simți cum, dela început, răsărise o împotrivire nedorită între
