aceste femei, amândouă atât de energice, dar cu firi atât de deosebite; împotrivire care nu slăbi când se cunoscură mai bine. Părea că țâșnesc scântei din ele, ca din cremenea izbită de oțel, chiar dela prima întâlnire. Purtarea lor față de viață, modul lor de a-și înțelege pornirile, obiceiurile, chipul în care-și exprimau personalitatea erau fundamental opuse. Și nici nu îmbuna Regina-poetă lucrurile când, după ce se uitase la mine, cu privirea ei stăruitoare și tragică, spuse că semănăm foarte mult cu vestitul „cap de copilă” al lui Liller, bustul de ceară colorată al unei fete cu înfățișare tristă, a cărui copie se afla în camera ei. Mamei nu-i plăcu să-și vadă fiica asemuită cu o făptură atât de îndurerată, dar tanti Elisabeta păru că știe ea mai bine, și-și menținu părerea. Atmosfera părea plină de ceva electric, care desigur izvora din patul larg, de sub geamlâcul din tavan. Atârnată deasupra ei, așa încât, stând culcată, să ajungă ușor până la ea, se afla o mare scândură neagră lustruită, pe care bolnava picta același soiu de flori mari și fără vlagă, flori uriașe ca cele din vestibulul de jos. Mă pricepeam și eu la pictatul florilor și acele cu care se desfăta penelul Reginei îmi răsturnau toate părerile asupra artei și a botanicii. Nimic din mine nu se împăca cu ele, nici cu lemnul tare și prea lustruit. Și iată că pentru întâia oară a trebuit cu tot, dinadinsul să arăt admirație, din bunăcuviință, iar nu din convingere. A fost o clipă neplăcută, urmată de multe altele asemănătoare în lunga mea întovărășire cu Carmen Sylva. După părerea mea, bunul gust nu era una din însușirile mătușii Elisabeta și,
