mustrările păreau vorbe șoptite printr’o broboadă.
In sfârșit, se deschidea ușa și ne apărea bunica pe scaunul ei, nicidecum ca un idol, nicidecum spăimântătoare, zâmbind blând, aproape tot atât de sfioasă ca și noi copiii, astfel încât conversația nu prea era curgătoare nici de o parte, nici de alta.
Intrebări asupra purtării noastre și al caracterului nostru moral, alcătuiau cea mai mare parte din convorbiri, și-mi amintesc foarte bine micile strigăte de indignare, întrucâtva comice ale bunicii, când i se mărturisea că una sau alta dintre noi nu fusese cuminte.
Am credința că bunica, întocmai ca și noi, se simțea ușurată, când lua sfârșit audiența.
Era însă un farmec deosebit în camerele bunicii.
Intâi, miroseau nespus de dulce a flori de portocali, chiar când nu se putea zări în casă nicio astfel de floare, și al doilea erau încântător de pline cu cele mai neînchipuite comori, dela globul de sticlă în care se vedeau atâtea culori, până la luminoasele tablouri ale lui Landseer, înfățișând câini, ponei și cerbi.
Pe urmă, atâtea fotografii! Printre ele, acelea ale multor ființe încetate din viață, chiar copilași morți, spre cari — cu toate că ne înfiorau — ne furișam mereu privirile.
Dar, stăpânul acestor locuri, și cinstit ca zeul templului, era bunicul, principele consort, înfățișat la toate vârstele și in toate chipurile: statui, figurine, busturi, plachete, portrete în ulei și aquarele, pastele, miniaturi și fotografii reproducând efigia principelui Albert; principele Albert în uniformă sau în haine
