Departe de mine dorința de a zugrăvi în altă imagine, — decât aceea care s’a întipărit la locul ei, în viața mea, — imaginea ei așa cum au văzut-o ochii mei de copil, și mai târziu ochii unei femei tinere și departe de țara ei natală. In acele timpuri ea îmi urmărea propășirea în viață cu o dragoste de bunică, dar totodată cu severitatea îngrijorată a reginei ce dorea ca orice vlăstar al Casei ei să-i facă cinste, în orice loc s’ar fi aflat.
Dragă bătrână bunică! Cu rochiile ei de mătase neagră ca puse pe malacof, cu boneta ei albă de văduvă, ce minunată și neuitată mică lady era ea!
Tăcerea în jurul ușii mamei mari, te umplea de evlavie; ți se părea că te apropii de taina vreunui sanctuar.
Săli lungi, acoperite de covoare, duceau până la ușa mamei mari; erau apartamente de cari nu te apropiai decât dela distanță, iar cei ce te conduceau până la ele, servitori, doamne sau cameriste, vorbeau în șoapte și călcau tăcut ca pe tălpi de pâslă.
Ușă după ușă se deschidea fără sgomot, parcă ai fi trecut prin pridvoarele unui templu, înainte de a te apropia de misterul final, unde nu se puteau înfățișa decât cei inițiați.
Minunata și mica mamă mare, care, cu toate că la prima vedere era o atât de scundă și neimpozantă făptură, știa atât de bine să insufle un soiu de cucernică teamă.
Dădacele noastre ne împingeau înainte ca pe un cârd de gâsculițe cuminți, și se făceau și ele deodată domoale la cuvânt, astfel încât pierea orice asprime din glasul lor și
