A rămas pentru mine o neștearsă părere de rău, că n’am putut niciodată să cunosc mai îndeaproape pe bunica. Eșită de mică copilă de sub aripele ei, și fiind mai târziu ținută foarte strâns în țara mea de adopțiune, am avut puține prilejuri s’o cunosc, când am ajuns la vârsta în care aș fi putut s’o înțeleg. Dar vorbind de viața trăită în jurul bunicii, mă simt ispitită să povestesc aici două scene, cu toate că s’au întâmplat ceva mai târziu. Prima scenă ne duce înapoi la Osborne, reședința de vară a bunicii. Eram pe atunci, de abia de vreo douăzeci de ani, cu toate că aveam doi copii, și bunica îmi împrumutase una din micile ei vile ca să poată mititeii mei să petreacă o vară pe țărmul mării, care fusese bucuria copilăriei mele. Nu vreau să amintesc aici nemaipomenita fericire ce-am simțit-o aflându-mă înc’odată la Osborne; o asemenea bucurie, n’o poate nimeni înțelege, dacă nu știe ce înseamnă a fi „exportat”...
Bunica, și aici, după obiceiurile ei regulate ca ceasornicul, își făcea zilnic plimbarea cu trăsura, însoțită de cineva din familie, dacă se putea, sau dacă nu, de o doamnă de onoare. In împrejurarea vrednică de amintire pe care vreau s’o povestesc, fusesem eu aleasă și urmam să fim amândouă singure. Mi se pare că cei cari se bucurau mai des de cinstea acelor plimbări, începuseră să se cam teamă de ele, căci erau totdeauna lungi și se prelungeau uneori până ce se lăsa frig, dar pentru mine aveau farmecul lucrurilor ce se ivesc rar și-mi păreau un adevărat eveniment. Cât de bine îmi aduc aminte de acea plimbare! Mă simțeam plină de încântarea
