convorbirea. Se auzi sgomotul ușor al clanței dela ușă... și în prag se ivi Munshi; un idol indian în vestminte de aur cu turban alb pe cap; își pusese podoabele de sărbătoare pentru o asemenea împrejurare. Nu păși în cameră, ci rămase în pervazul ușii. Iși atinse cu mâna inima, buzele și fruntea, salutându-ne după datina Răsăritului și apoi încremeni în desăvârșită nemișcare. Pe acea vreme, nu aveam obișnuința ce o am acum de-a vedea lumea străină; nu eram decât o fetișcană cam prostuță care se afla la largul ei în grădină, călare sau într’un cerc de prieteni, dar care nu știa deloc cum să vină în ajutorul celor sfioși. Bunica și Nando erau cât se poate de timizi, iar Munshi, fiu al Orientului, nu lăsa să se ghicească niciun fel de simțire; aștepta numai cu o demnitate răsăriteană să se întâmple cele ce aveau să se întâmple. Dar nimic nu se întâmpla.
Lui Nando nici nu-i trecea prin gând ce s’ar fi cuvenit să facă, ci rămăsese privind lung la tăcuta arătare, care sta smirnă și mută în strălucirea sa de aur, pe pragul ușii, pe când bunica nu înceta de a ridica din umeri și de a zâmbi, parcă ar fi putut cu zâmbetul ei să deslănțue întâmplările. La urma urmei, mi se pare că eu mă arătai cea mai vitează și mă apropiai de Munshi, întinzându-i mâna, urmată de Nando, care făcu fa fel. După aceea, bunica, simțind că a împlinit dorința favoritului îngăduindu-i să arunce o privire asupra logodnicului regal, fu foarte mulțumită să pună capăt ceremoniei și să scape de beleaua celor doi „logodiți” tăcuți, cari răsuflară și ei ușurați, când putură să iasă.
