mine, și suferea din pricină că erau prea mulți cari voiau să stea cu mine. Eram gata să-i dau tot ce puteam, dar jumătate din mine ducea dorul Ducky-ei, tovarășa tuturor zilelor mele, pe când această iubire nouă mă trăgea în altă parte. Mi se părea, că oarecum îmi trădam sora și că eram sfâșiată în două. Această ciudată simțire m’a urmărit tot timpul vieții mele; părerea că sunt tăiată în bucăți, de prea mulți, cari cereau o parte din iubirea mea...
Cred că mama a avut multe de desbătut cu unchiul și cu socrul meu, cu privire la nunta noastră; diferite orânduiri, contracte, planuri, etc... cu a căror grijă, nimeni nu mă copleși. De fapt, eram într’o încântătoare neștiință a oricărei greutăți sau probleme; eram mult prea tânără, o copilă ce nu împlinise nici șaptesprezece ani, nebănuitoare, încrezătoare, gata să ia pe fiecare om drept ceeace părea și care-și închipuie că orice poveste se poate preface în adevăr. România era o țară de legendă, țara făgăduinței; o țară cu munți înalți, văi adânci și câmpii întinse ca oceanul; o țară plină de cântece și de poezie, de țărani cu ochi negri, în port măestrit, o țară depărtată, aproape de Soare-Răsare.
Iar Nando și cu mine eram doi tovarăși iubitori, pășind spre o fericire fără seamăn, spre împlinire și desăvârșire, sub zâmbetele blânde și binevoitoare ale acelor cari aveau să ne netezească drumul și să facă din viața noastră, o neîncetată bucurie. Ne așezam mână în mână, în orice colț unde puteam fi singuri, și dragostea pe care o citeam în ochii lui Nando nu însemna pentru mine nimic alt
