meu locul de fostă favorită, când prințesa Antonia ridică pe a treia noră a sa, Josephina, la acea demnitate de scurtă durată. Cât timp o păstră, n’ași putea spune. Nu mai era și un al patrulea fiu care să se însoare. De altfel, mă dusei din ce în ce mai rar la Sigmaringen și niciodată pentru a sta mult timp. Aveam de întâmpinat alte necazuri mai grele și mai adânci. Nu știu de ce, dar Mädi nu-și putea croi un loc în familia Hohenzollern și parcă făcea înadins să jignească părerile tuturor de câteori putea. După cât părea, bărbatul ei era blajin și răbdător, dar se desbinară treptat, deoarece firile lor se deosebeau din temelie.
Mădi, fără a fi frumoasă, avea ceeace francezii numesc „beaucoup de race”. Era cât se poate de firavă, cu ochii albaștri spălăciți și un glas ce părea îndurerat. Avea o sănătate șubredă și ajunsese la urmă slabă de tot și purtată într’un scaun cu roate; muri la vârsta de 42 de ani. Pe acea vreme nu venea la Sigmaringen și ce era mai dureros decât toate, e faptul că mai niciodată nu-și vedea copiii, pentru cari era mai mult o mamă cu numele decât cu adevărat; și bieții micuți erau oarecum părăsiți și triști. Singura mare dragoste a lui Mädi era mama ei, contesa Trani, sora împărătesei Elisabeta a Austriei, a reginei Neapolului și a ducesi de Alençon.
Contesa Trani avea minunata croială a trupului ca împărăteasa Austriei; înaltă, dreptă, neîntrecut de sveltă, era însă mult mai puțin frumoasă. Era și ea o, mare iubitoare
