decât o doamnă de vârstă mijlocie, neașteptat de impunătoare, care mă copleși cu dovezi de bunătate și de curtenie.
Cred în adevăr că i-am plăcut atunci, dar în atitudinea ei mai era și altceva: scopul de a mă arăta pe mine ca pe o favorită, pentru a face în necaz nurorii ei celei mari, Mädi. Bine înțeles, pe atunci nu-mi dădeam seama de așa ceva, căci altfel ași fi fost mai puțin măgulită de dovezile de dragoste; însă mi-a fost dat să aflu treptat, treptat, că prințesa Antonia era o femeie care știa să urască și să poarte pică, într’un chip puțin potrivit cu principiile ei religioase, și că nenorocita Mädi deșteptase ura ei cea mai aprinsă.
Mädi, sau Maria Theresia, născută prințesă Trani, era din neamul bavarez Wittelsbach și avea ceva din ciudățeniile și din însușirile deosebite ale membrilor acestei familii. Era adeseori fermecătoare și dovedea un neîntrecut „sânge albastru”, totuși avea într’însa ceva neînțeles, aproape fatalist, de care nu-ți puteai da socoteala. Nu-mi arătă nici iubire, nici ură, căci viața ne apropie în prea puține împrejurări. Dacă aș fi știut că eram întrebuințată spre a sublinia mai mult defavoarea ei, ași fi făcut orice să ne împrietenim, căci tot sufletul mi s’ar fi răsvrătit contra nedreptății de a fi luată ca unealtă împotrivă-i.
Cu foarte mulți ani mai târziu, în singura convorbire cu inima deschisă ce-am avut vreodată împreună, mi-a mărturisit încredințarea ei că-mi dădusem seama de uneltirea prin care servisem drept prilej de a o umili. A fost pentru mine o destăinuire groaznică și cred că, văzând durerea ce mă cuprinse, a înțeles că nu pătrunsesem nicidecum tactica soacrei noastre. Dar răul fusese îndeplinit.
Mai târziu luai și eu la rândul
