ani până să le înțeleg în adevăr prețul sau să știu deosebi stilul și epoca lor.
Soacra mea era o persoană de fire aleasă care, însă, nu prea atrăgea dragostea. Era și ea adânc înțelegătoare a artei, o pictoriță de seamă și o erudită în unele subiecte precum botanica, biologia și mai ales istoria naturală. In alte privinți însă, păstrase vederi foarte înguste, iar religia îi strâmtase inima, mintea și simțirea în loc să le lărgească. Era dintre cei ce nu cunosc iertarea păcatelor, dacă nu le este impusă de către preot, cu prilejul spovedaniei. Era un ciudat amestec de demnitate și de ușurință copilărească; încrezută, egoistă, strâmtă în judecata ei despre alții, era lipsită de orice elan al sufletului. Viața cu slăbiciunile omenești părea a fi în afară de hotarul priceperii ei. Trăia într’un cerc îngust de legi, de prejudecăți și de datini, pe cari le socotea desăvârșite. Insă iubirea ei pentru frumusețe în deobște, și mai ales pentru flori mă apropie mult de dânsa. Totuși nu îndrăzneam niciodată să ating un subiect mai larg; nu era în stare să priceapă o luptă sufletească; trăia atât de apărată, atât de afară din lume, strânsă între granițele bisericii ei, îndeletnicindu-se cu îngrijirea sănătății sale șubrede, înconjurată de lume care o slujea, o iubea, o răsfăța atât, încât ajunsese la urmă să semene mai mult cu un copil bătrân marafetos decât cu o femeie care trăise viața unei adevărate femei, cu ispitele, luptele, îndoielile, bucuriile, patimile și durerile ei. Toate acestea le-am înțeles încetul cu încetul, cu trecerea anilor, căci firea ei și a mea erau menite să se ciocnească; însă în acea primă întâlnire nu văzui în ea
