In aceeași seară, Kaiserul a dat un mare banchet în cinstea noastră, în insula Păunilor, o frumoasă insulă pe unul din lacurile din Potsdam.
Impăratul, cu darul vorbirii care-l deosebea, anunțase într’un discurs, vestea logodnei noastre. Decor regal și militar, șampanie, urale, felicitări. Imi amintesc puține amănunte dela acea serbare. Eram plină de însuflețire, mi se pare că eram foarte fericită; dar dedesubtul sgomotului, strălucirii și a măririi, simțeam, o strângere de inimă care ne făcea pe Ducky și pe mine să ne ținem de mână, cu neliniște. De pe atunci simțeam gustul amar al despărțirii, al sfâșierii unor legături mult iubite; se deschidea o ușă spre un viitor cu totul necunoscut, spre țara mea, tainică și nedescoperită.
Aproape nu cunoșteam pe viitorul meu soț și nici pe nimeni dintre ai lui, afară de „unchiulețul și mătușica”; iar pe tatăl lui, prințul Leopold de Hohenzolern, unul din cei mai încântători oameni din timpul lui, abia-l zărisem odată. Iar Unchiul Charles, sau Carol, și depărtata lui țară — România — erau pentru mine ceva nedeslușit, la care nu trebuia să cuget prea de aproape, ca să nu-mi pierd cumpătul....
Și apoi mai presus de toate, mă gândeam la Ducky; Ducky, cea mai scumpă tovarășă și părtașă
