a vieții! Cum vom avea vreodată, puterea să ne despărțim?
Inconștient, în fundul gândului, simțeam, că era neîmpăcată; simțeam că ea nu putea înțelege, cum mă învoisem atât de ușor și cum, fără multă chibzuință, primisem pe acest om, aproape necunoscut; în adâncul inimii ei, găsea vinovat acel „da” rostit așa de repede, prea repede.
Cuprindea într’însul despărțirea, cuprindea începutul a ceva nou, în care ea nu avea nicio parte; totdeauna împărțisem toate împreună și acum iată că începea ceva nou, care n’avea să fie, care nu putea să fie, împărțit cu dânsa.
In acea seară, întâlnirăm pe primul Român, ce se ivise vreodată în calea noastră: colonelul Coandă, aghiotantul logodnicului meu. Era un tânăr înalt, plăcut și chipeș, cu o uniformă ciudată; fața îi strălucea de mulțumire căci Românii era foarte bucuroși că tânărul lor prin moștenitor se căsătorește după cum era dorința țării. Se pare că nepoata reginei Victoria, o prințesă ai cărei unchi și veri ocupau numeroase tronuri, întruchipa întocmai ceeace toți doriau; căsătoria aceasta era ceeace se cheamă „un beau mariage”; deschidea o ușă spre un viitor nou, pentru o țară încă puțin cunoscută „care se afla undeva la Răsărit” căci trebue să mărturisesc că, pe acea vreme, astfel vorbeam de Romftnia, atât de scumpă mie astăzi. Colonelul Coandă știa cum să-și arate bucuria.
Vorbea franțuzește cu mai mare ușurință decât tânărul și sfiosul lui principe. Găsi multe cuvinte în cari să ne spună cât de fericiți erau Regele și poporul român, ce minunată
