chiar puțin țicnit, mi se pare. Totdeauna născocea sau descoperea câte ceva; avea darul să dea peste tot felul de lucruri antice, în colțurile cele mai neașteptate, și de câte ori soseam la Rosenau avea câte o descoperire nouă de arătat. Mama, care făcea mult haz de năsbâtiile lui Meister, îl îndemna și mai mult la săvârșirea caraghioaselor lui isprăvi. Chipul lui nu se poate descrie; era rotund și vesel cu pete roșii strălucitoare pe nas și pe obraji, pe cari briciul nu-și făcea vădit datoria.
Imagine: Fratele meu Alfred la vârsta de 18 ani
Cu ochii mici și sfioși, cu nasul cârn și întrebător, cu un dinte, mult mai lung decât tovarășii săi, ceeace se dovedea cu prisosință când vorbea, și cu părul întotdeauna sbârlit, era o hazlie înfățișare, în adevăr! Cum ajungeam la Rosenau, îl auzeam pe Meister rostogolindu-se, de zor, pe scara în spirală din turnul castelului, apoi se repezea la noi, plin de noutăți și de povești curioase, dând din mâini și istorisind, cu înfrigurare, ultimele sale descoperiri și isprăvi. Avea un fel ciudat și neîndemânatec de a păși, care făcea să i se miște capul necontenit, parcă tot mereu ar fi întărit cine știe ce adevăruri; era în umbletul lui, ceva nespus de copilăros, parcă tot s’ar fi împiedecat de propriile sale picioare. Uneori, se răzvrătea și nu avea păreri bune despre semenii săi. A se tângui era o nevoie pentru dânsul, ca și pâinea zilnică. Afară de aceasta, Meister avea un mare parapon ce nu-i dădea răgaz: își închipuia că și-a nesocotit menirea, care ar fi fost cea de tenor. Da!... Meister credea că are glas frumos și că ne făcea mare plăcere când sta în mijlocul pajiștii din fața casei și cânta cele mai pătimașe bucăți
